Soarele mă trezi cu lumina lui filtrată de praful de pe geamul dinspre răsărit, lumină ce-mi spulberă brusc si fără mila visul a carui desfăsurare se afla intr-un moment critic. Intr-un sfarsit m-am convins ca a fost doar un vis, si ca sfarsitul lui nu-l voi afla niciodată, desi el se afla in adancul subconstientului meu. Cu aceasta convingere m-am ridicat din pat si m-am pregatit pentru o nouă zi, deosebită, ca de altfel fiecare zi a fiecărui individ.
Adierea diminetii mă atrase afară. Era o zi răcoroasă, iar zăpada ce acoperise contemporana cetate a Bucurestilor cu două zile in urma se topise aproape in intregime. M-am plimbat ceva vreme de-a lungul Căii Dorobantilor, care-si păstrase caracteristicile ei divine... copacii fără sfarsit de pe marginea străzii, peretii bătranelor cladiri umpluti de tagurile rebelilor grafferi, sau personajele pitoresti care duhnesc a bautură si filozofează necontenit despre societatea romanească post-revolutionară. Plimbarea mea fu intreruptă de linia de tramvai ce traversează soseaua Stefan Cel Mare, granita care duce spre partea nordică a Căii Dorobantilor, mult mai dinamică si mai comercială, dominată de magazine, cladiri in nesfarsită renovare, un simbol al acestei 'modernităti' fiind stalpul nocturnei dinamoviste ce răsare de fiecare dată in spatele retaurantului "Perla", dand impresia că locul ei n-ar fi acolo, si rătăceste printre blocuri.
M-am intors spre Piata Romană, rătăcind printre oamenii grăbiti ai lumei interlope, si boschetarii ce-si fac veacul in zona gurii de metrou. Din cand in cand se mai auzea un strigăt disperat din multimea de printre coloane: "Nu mai umbla bă la buzunare!" sau "Portofelu! Mi-a ciordit portofelu ăla!". Din instinct mi-am pipăit buzunarul să văd dacă mai am telefonul. L-am scos din buzunar, si am observat că era deja ora unu...
Ea-mi spusese să ne vedem la două fix in fata statuii lui Cervantes, de la Piata Spaniei. Mi-am continuat drumul oarecum grăbit in sinea mea, probabil din cauza nerăbdării. Am traversat Piata Lahovari, si am intrat in parcul Ioanid, care-si păstrase negresit atmosfera din copilărie... caini erau plimbati de stăpanii lor, copii zburdau plini de viată, scăpand din cand in cand din mana protectoare a părintilor sau bunicilor, doi gardieni sorbeau din ochi o domnisoara impunătoare ce trecu razant pe langă ei, si pe langă mine, lăsandu-mi in nări mirosul parfumului ei strident. Am traversat parcul, in care domnea o liniste deplină. Bulevardul Dacia imi inspira aceeasi atmosfera de pe Calea Dorobantilor, aici fiind insă mult mai putin trafic. Masini ale Corpului Diplomatic depăseau in viteză Troleele verzi, biciclisti entuziasti pedalau energic incercand sa devanseze si ei masinile RATB. Intr-un sfarsit am ajuns la Piata Spaniei in fata statuii, poreclită candva "MUCLES" din cauza inscriptiei ce zăcea de ani buni sub bustul lui Cervantes.
M-am asezat pe bordura gardului unei case vechi, de arhitectura interbelică, asteptand-o pe ea...
Ceasul arăta două fara cinci. In scurt timp incepu brusc sa plouă... fiecare tunet imi amintea că ea trebuie să vină, sentiment ce mă umplea de fericire, dar cu trecerea timpului, devenea din ce in ce mai amar... ploaia si tunetele nu se mai opreau, streasina casei din spatele meu isi varsa lacrimile din ce in ce mai violent, si ecoul ropotul ce se auzea pe burlanul ruginit ma tulbura, in constiinta mea fiind sigur ca ea nu mai vine... ceasul arăta deja ora două jumate. "Două sferturi academice nu erau destul?" gandii. Cervantes ma privea cu compătimire, in timp ce stropii grei se spărgeau violent pe bustul său. De printre masinile parcate in jurul statuii, iesi un cersetor bătran imbrăcat intr-o haină jerpelită, si cu o gluga ce-i stătea lipită de cap, din cauza ploii. Veni spre mine si incepu să-mi povestească, cum că vis-a-vis, in fata clădirii ce se renova, ar fi Miron Cozma, care fără odihnă "sapă si tot sapă..." galerii pe sub bulevardul Dacia. Mosul isi continua mărturisirea, arătand spre o masina abandonată din parcare, si zicandu-mi că era masina lui, si că niste golani ar fi venit la el, si i-ar fi spus "banii sau viata", si ca el le-ar fi răspuns "viata". Golanii l-ar fi injunghiat si i-ar fi distrus masină. După ce-si termină povestea, mosul reveni la galeriile lui Miron Cozma, care "sapă chiar acum, sub noi"... Pe mine gandul tot la ea ma ducea... ropotul interminabil... tunetele... inima mi se surpa deodată cu sentimentul bucuriei ce a fost odată, iar lacrimile imi curgeau de obraz ascunse printre picăturile de apă ale ploii reci.
Aveam sentimentul ciudat că nu o voi mai revedea niciodată, desi se putea ca ei sa-i fi fost imposibil sa vină. Venea negresit de fiecare dată...