G. D. si fiul său de 7 ani, au venit la noi sfasiati de soarta vitregă, nemiloasă. Din ochii și din sufletele lor răzbeau amărăciunea și durerea, iar lacrimile le șiroiau pe obraji. Oricât de puternic ai fi fost, îți era imposibil să nu împărtășești deznădejdea celui care, până acum, a avut o viață plină de chinuri: „Nu mi-am imaginat ca la cei 40 de ani pe care-i voi împlini peste câteva luni și după un șir de operații la ficat (șapte la număr, fiind așteptat pentru o nouă intervenție la Institulul Fundeni din București, dar am amânat din lipsa banilor) voi fi în stare, cu mila Domnului, să cresc și să îngrijesc un copil de 7 ani, elev în clasa I la Școala Generală nr. 19. Copil care, în luna noiembrie 2000, a fost abandonat de mama lui, având pe atunci vârsta de 5 ani și jumătate. Când m-am întors din spital, după cea de-a șasea operație, fosta soție se afla în casa mea cu actualul concubin și… îmi pregăteau înmormântarea“ - oftează G. D. Trista lui poveste nu se oprește aici. A suferit mult, și-a pierdut mama când se afla internat în spital, în București, iar în timp ce se afla la Spitalul Județean Constanța cu băiețelul, acesta suferind, la rândul lui, o intervenție chirurgicală, tatăl lui s-a prăpădit, abia la externare aflând de moartea acestuia. După ce a plecat, soția i-a lăsat „cadou“ frumoasa… datorie de peste 5 milioane lei. Și, ca să fie tacâmul complet, a vrut să-l mai facă o dată “tată“, dar al unui copil adus pe lume numai ea știe cum. Noroc cu testul de paternitate, care l-a scos din încurcătură. De ani de zile umblă prin spitale și tribunale, a avut atâtea dosare pe rol câți ani nu are copilașul lui. Suferința s-a adâncit și mai mult când a aflat că fosta soție dorește să le vândă casa, cerând jumătate din locuință. A încercat să-i ofere o sumă de bani, însă nu se lasă înduplecată, neinteresând-o dacă propiul ei fiu va ajunge pe străzi sau nu. Din toate aceste necazuri, o singură bucurie poartă în suflet, aceea că legea a fost dreaptă și i-a încredințat lui copilul. Nu concepe să trăiască fără el, este bucuria vieții lui, lumina din ochi! Durerea care-l apasă este aceea că nu-i poate oferi tot ce un copil de vârsta lui și-ar dori, umila lui pensie fiind pe departe un venit ce le-ar ușura existența. Trăiesc de azi pe mâine.
Dorește ca, pe această cale, să le mulțumească tuturor celor care i-au ajutat să treacă peste necazuri: doctorilor, ce au dat dovadă de profesionalism și bunătate sufletească și nu în ultimul rând rudelor, nașilor băiețelului și tuturor celor care au fost alături de ei, celor care l-au hrănit și i-au purtat de grijă băiatului cât tatăl se afla internat în spital.
„Doresc ca prin intermediul dumneavoastră aceste rânduri să ajungă la semenii noștri, ca de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, cei care au posibilități materiale și vor să ne ajute, îi invităm să ne treacă pragul casei. Sunt dispus să probez toate cele afirmate, fiind un om de bună credință. Nu cer pentru mine; eu, ca părinte, pot răbda. Dragoș, băiatul meu, atât de cuminte și înțelegător, este păcat să nu se bucure împreună cu ceilalți copii de Sfintele Paști. Nu a greșit cu nimic pentru a suferi atât de mult, singura vinovată de soarta lui fiindu-i propria mamă“. Întrebat cât de mult își iubește tatăl, micuțul ne-a răspuns că nu are cuvinte pentru a-și exprima dragostea ce i-o poartă: „Îl iubesc pe tati mult, mult de tot. Este cel mai bun tătic din lume. A trecut prin multe, a fost internat de atâtea ori, s-a luptat cu moartea, dar nu a renunțat la mine. Dumnezeu ne-a fost mereu alături“. Cu vocea scăzută ne-a mai spus că tot ce-și dorește pe lumea asta este ca el să-și găsească liniștea alături de părintele lui, să fie lăsați în pace de cea care nu merită numele de mamă, să nu le ia casa, oricum le-a produs destulă suferință!
La plecare, i-am urmărit cu privirea: tatăl, abia mergea, iar pașii-i erau mici, mici de tot, din cauza nenumăratelor intervenții chirurgicale, dar în ochi i se citea bucuria de a fi ținut strâns de o mână micuță. La vârsta lui, este singurul fel de a-și ajuta tatăl, cocoșat de boală și necazuri...