Icoana stelei ce a murit
…
Azi o vedem si nu e
(M. Eminescu)


Cand te nasti pe cer rasare o stea. Ea ne vegheaza viata, ne calauzeste, ne stie gandurile, fericirile, tristetile, agoniile … Este steaua noastra.



Dragostea e un joc in care a intrat fara invitatie prealabila; e o intreaga lume care canta pe limba ei, iar el a inteles ce a vrut si ce a putut sufletul lui sa inteleaga.

Este atat de liniste incat pot auzi razele lunii cum se lovesc de valuri. Stau pe plaja de cateva ore bune, carora nici nu le-am auzit aripile in zborul spre maine. Ma uit la luna si stiu ca undeva acolo si ea o admira. Visele noastre pornesc spre acel astru si se intalnesc undeva in vazduh. Abia atunci ele devin povestea noastra, abia atunci povestea noastra devine legenda. Tot ce am in viata asta mizerabila e dragostea, gandul ca iubesc pe cineva si gandul ca cineva se gandeste la mine. Tot ce ma tine in viata, si ma impinge de la spate ca sa o pot lua de la capat in fiecare zi, e ea, e amintirea ei, mireasma ei care a ramas intiparita undeva in adancul inimii mele. Daca spun ca tin la ea e prea putin. O cunosc, o cunosc asa cum cunosti o carte citita de sute de ori, o cunsc asa cum iti cunosti propriul suflet. Si cu toate ca o stiu pe dinafara mereu descopar ceva nou la ea, mereu ma uimeste cu o noua reactie, cu un nou gest. Nu ii cer sa ma iubeasca, ii cer sa ma inteleaga, ii cer sa incerce sa ma cunoasca poate atunci si ea va intelege ce simt cu adevarat. Acum imaginea ei ma invaluie. Aici singur pe plaja sunt cuprins de iluzia pe care o aduce briza marii, fantasma unei veri trecute. Penrtu cateva clipe ea e aici cu mine, o ating, o iau in brate, ii mangai incet umarul drept, ma aplec sa o sarut …… Marea e ca un confident al nostru. E singura care ne stie povestea, e cea care ne da binecuvantarea, e cea care ne ocroteste in noptea asta calda care parca nu se mai termina. In astepatrea rasaritului ne-am rostit juramintele in fata marii, in asteptarea rasaritului am afalt ce simtim unul pentru altul. Pacat ca eu sunt aici si ea e doar o fantasma adusa de briza marii, pacat ca eu o iubesc si ea nu stie ce vrea, pacat ca Dumnezeu mi-a dat o inima…
Stiu ca tot timpul pleci, trenul se misca si rotile par niste securi ce sapa in sufletul meu. Nu ma uita, nu te uita, iarta-ma! Romanta se termina acum, nu vreau sa te mai vad, acopera-mi ochii cu sarutul tau.



Vine un moment in viata cand nu mai realizam ce facem, cand renuntam la tot ce am invatat, cand uitam de noi. Vine un moment cand constientizam ca degeaba ne pasa, cand cafeaua nu ne mai excita nervii, cand aburii alcoolului devin neputinciosi in fata realitatii si nu ne mai ajuta sa trecem peste tot ceea ce ne framanta. Atunci e nevoie sa ne testam limitele. Si asta a facut el azi. Si-a testat limitele. A vazut ca poate, fara sa se gandesc la el, la victime sau la consecinte.

Pistolul atarna greu in mana dreapta. Intentia mea nu a fost asta. Vroiam sa imi demonstrez ca pot si atat. Acum cele doua cadavre de pe covor se uita la mine cu ochi straini si goi. Nu sunt un rebut al societatii, nu sunt un ciudat, un golan sau un criminal. Sunt special. Ce vreti de la mine ? V-am mai intrebat. V-ati facut ca nu ma luati in seama. Va mai intreb o data! Ce dracu vreti de la mine?!? Nu va convine ca trec pe strada si din castile mele se aude rock? Nu va convine ca ma imbrac altfel decat voi? M-am saturat de voi si de fetele voastre, de fitele voastre de oras si de modul vostru pueril de a judeca lucrurile. Mi s-a luat de cucoane care imi zambesc admirativ cand cedez locul unei babute ca vai de ea, care peste o ora isi va lasa toata pensia intr-o farmacie cumparand jumate de reteta compensata. Mi s-a luat de oamenii care trec pe strada si se uita ciudat la parul meu lung. M-am saturat de expresia voastra de mirare cand ma vedeti cu o carte de poezii in mana. V-am mai spus sa nu va chinuiti sa ma intelegeti. Nu am nevoie de intelegerea voastra.
Pana la urma ce conteaza la sfarsitul unei vieti? Faptul ca ai fost o rotita ascultatoare si ti-ai facut treaba in angrenajul societatii de azi? Ca ai prins si tu un os de ros si l-ai impartit cu cei dragi ? Conteaza oare ca ai oferit ghiocei, ca ai compostat biletul cand ai urcat in troleu, ca ti-ai tinut gandurile pentru tine si nu ai sustinut un punct de vedere care se opune tuturor principiilor unei societati in care morala e discutabila? Nu ma intereseaza cum ma va privi lumea si nu ma intereseaza cum ma voi privi eu. Am vurt sa vad pana unde poate ajunge constiinta mea. Am facut-o si pe asta. Am aflat ca pot. Nu regret dar imi este frica ca voi fi judecat. Ce drept au ei sa ma judece pe mine? Se cred capabili de a putea spune ce este bine si ce este rau, ca pot sa imi dicteze ce pot sa fac si ce nu. In momentul asta nu realizez daca tot ce spun e mai mult scuza decat motiv dar sunt imapcat cu mine.
Inspirati... expirati... uite cum s-a dus inca o secunda din viata voastra patetica si miorlaita.
Vreau ma cuibaresc in mine si sa pun capul undeva sa dorm un somn adinc de moarte si nu pot ... pentru ca peste tot gandurile se fac pietre si mi se infig in piele, imi alunga somnul. As fuma o tigara acum doar ca sa imi asfixiez mintea, sa imi sufoc gandurile.
Prin acest gest simt ca m-am rupt de lume. Unde sunteti voi prietenii mei?! In fata voastra nu pot decat sa ma intorc cu spatele sa plec capul si sa inspir prelung. Acum sunt singur, sunt departe de voi si de mine... de tot.
Credeam ca o sa fie altfel, nu stiu ce astepta sufletul meu. Cu toate astea spiritul imi este treaz si ascutit. A fost mult mai usor decat mi-am imaginat…..



Societatea din ziua de azi tinde sa se transforme intr-un tot, un singur trup cu aceleasi ganduri, aceleasi nevoi, aceleasi suferinte. Cine e “altfel” e fie transformat, asimilat, fie exclus. Pe el insa nu au reusit sa il schimbe. A ramas la fel, si-a pastrat visele … si-a pastrat sufletul. Oamenii nu trebuie schimbati, trebuie acceptati asa cum sunt cu bunele si cu relele lor. Trebuie apreciati pentru ceea ce sunt si nu marginalizati pentru ceea ce nu sunt. Un om trebuie invatat, citit ca o carte.

Tavanul alb ma acopera, ma invaluie. E alb, alb, atat de alb. Era alb cand am ramas inchis aici, e alb acum, va ramane alb dupa disparitia mea. Fumul tigarii se inalta usor. Iese din plamanii mei in valuri, are o curgere linistita spre tavanul asta alb, tot mai alb. Urasc monotonia de aici, urasc lipsa unei carti, lipsa muzicii de calitate. Inainte sa mor in fundatura asta voi fi mort sufleteste, imi vor fi moarte orice gand, orice idee. Sunt trist pentru ca nu voi mai apuca sa vad niciodata lumina soarelui. Becul a devenit centrul micului meu univers. Se stinge si se aprinde o data cu puterea mea de a ignora realitatea. As vrea sa nu ma mai trezesc, sa pot sa dorm linistit un somn lung, sa visez un vis furmos. Dar visele imi dau cosmaruri. Noptile imi devin albe ca acest tavan care ma apasa din ce in ce mai …
Nu regert nimic din ce am facut, nu regret faptele si nu regret consecintele. Mi-am tarit viata asa cum am vrut eu si am facut lucruri la care altii doar viseaza.
Acum se aude numai bataia inimii mele de piatra, printre peretii astia pictati care par a fi din ce in ce mai tacuti. M-au intrebat “de ce?” de atatea ori. Totul pare atat de linistit si totusi … acum inteleg … albul reprezinta puritatea sentimentelor mele.
Vreau doar sa ii aud vocea, nici macar asta. Sa o aud cum respia. Dar nu pot. Poate ca undeva pe drum inima mea a murit. Poate ceva din sufletul meu ramane in inima ei. Nu voi sti niciodata.



Sub privirea protectoare a lunii, sarpele se strecoara usor printre milioanele de fire de iarba. Undeva pe cer o stea se stinge. Lumina ei devine tot mai palida si ea din ce in ce mai mica. Curand existenta ei se va transforma intr-o vaga amintire.