agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-04 | [This text should be read in romana] |
Era o noapte umedă și întunecată, iar eu nu-mi doream decât să ajung cât mai curând acasă. Ploaia măruntă abia se potolise și numai frământarea prelungă ca un murmur de neînțeles a frunzișului plopilor îmi mai ținea companie. Rafalele sporadice de vânt mă împingeau tăioase pe drumeagul îngust care șerpuia pe lângă gardul din cărămidă al cimitirului. Câteva lămpi fixate în zidul ros de vreme, răspândeau o lumină anemică, de un portocaliu spălăcit, dar îmi erau de-ajuns.Copilărisem aici și treceam în fiecare zi prin zonă, spre biroul meu aflat în apropiere.
Un val de arsuri mi-a inundat iarăși stomacul, făcându-mă să strâng din dinți. Să fi fost pateurile de la prânz?Mi-am simțit mâinile tremurând. Curând mi-am dat seama cât eram de speriat. Dumnezeule, de ce o luasem tocmai astăzi pe scurtătura asta blestemată?! Era aproape miezul nopții. Deși nu mă consider un tip superstițios, m-au trecut fiorii. ”Prostii”, mi-am spus încercând să-mi domolesc pulsul, stânjenit de reacția mea copilărească. Ploaia, ce nu încetase timp de câteva ore, înmuiase pământul transformându-l într-un nămol fin și lipicios ca o clisă, în care riscam să-mi pierd încălțările. M-am văzut nevoit astfel să mă apropii mai mult de zid și să înaintez pe fâșia îngustă de asfalt încă neatinsă de ploaie de sub cornișa de țiglă. Afurisitul de vânt își schimba mereu direcția, lovindu-mă din toate părțile încât am renunțat a mă mai apăra. Un șir de zgomote seci m-au făcut să mă lipesc de zid, scăpându-mi mapa cu acte în nămol. Când am deschis iarăși ochii, totul era cufundat în întuneric. ”Un scurt-circuit” mi-am spus căutând să-mi fac curaj. Nici nu era de mirare pe asemenea vreme.Am pipăit înprejurimile cu vârful pantofului, căutându-mi geanta. Mi-am simțit piciorul afundându-se rapid în nămol, ca și când ceva m-ar fi tras într-un ochi de mlaștină. Cu un efort considerabil m-am lipit de zid, înfigându-mi degetele în tencuială, speriat de-a binelea. Vântul se potolise brusc și domnea o liniște aproape perfectă tulburată doar de bătătăile rapide ale inimii care mi se mutase în gât. Trebuia să plec de-acolo cât mai curând.Zgomotul propriilor mei pași îmi zgâria timpanele, iar tălpile îmi patinau atât de rău, încât a trebuit să mă agăț de zid. Odată ajuns la poarta larg deschisă a cimitirului, m-am sprijinit de ea și-am respirat adânc câteva clipe, încercând să-mi recapăt calmul. Am scrutat în zadar întunericul în căutarea unei poteci, având încă întipărită-n suflet panica ce mă cuprinsese atunci când îmi simțisem piciorul afundându-se în clisa fără fund. Mă vedeam la marginea unei prăpastii cu margini lunecoase, dornice să mă înghită. Atunci mi-am amintit de Reth. Dumnezeu știe de ce.Ani de zile nu-mi încărcasem memoria cu trăsăturile lui iar acum mi le aminteam atât de clar, de parcă-l văzusem ieri, de parcă ceva mă obligase s-o fac. Chipul lui obosit, îmbătrânit de cei șase ani petrecuți în celula condamnaților la moarte, cu ochii subțiați ca două lame de oțel, sclipind a ură și neputință, mi se învârtea pe dinaintea ochilor, asemeni ecourilor unei melodii obsedante de care nu poți să scapi ore întregi.L-am revăzut strângând în mâini barele reci ale celulei și privindu-mă ca pe ultima lui salvare. Zăcea pe-aici pe undeva, într-o groapă strâmtă, cu o cruce din lemn putred, fără nume… Am scuturat capul cu putere încercând s-alung amintirile acelor zile și nopți petrecute dinaintea dosarelor, când credeam că strategia mea e imbatabilă. Ori poate așa-l lăsasem să creadă. Eram tânăr și lipsit de experiență, cu capul plin de prostii și orgolios. Când îi povesteam cum vom face praf acuzarea, mă gândeam ce frumos va apărea numele meu în ziare, câte cazuri celebre îmi vor veni pe tavă, cât de repede voi face ceea ce alții au făcut într-o viață.Apoi a apărut un martor care i-a pecetluit soarta. Primul caz important al carierei mele se scufunda în rahat. A crezut în mine până-n ultima clipă, chiar și atunci când eu însumi nu mai credeam.A tot sperat într-un miracol, până când l-au așezat în scaun… Ce întuneric…Oare ce-a văzut el în clipa când… O pală puternică de vânt m-a izbit în plin, zmulgându-mă de pe grilaj și azvârlindu-mă cât colo într-o baltă, cu răsuflarea întretăiată. Am rămas un timp ghemuit, protejându-mi fața cu brațele de stropii reci și tăioși ca niște bice care mă loveau de pretutindeni fără milă. Furtuna puternică iscată dintr-o dată, răscolea apa din bălți antrenând-o în adevărate talazuri. O lumină puternică, violet-albăstruie a sfâșiat noaptea neagră, imprimându-mi pe retină siluetele aproape vii ale crucilor aflate de jur împrejur, până la orizont. Mugetul tunetului a răscolit pământul, făcându-l să tremure. Asurzit de tunet și aproape orb, am reușit cine știe prin ce miracol să mă feresc din calea trunchiului uriaș care s-a prăbușit în flăcări spre mine. Am continuat să alerg înainte, ghidat mai mult de instinct, căzând și ridicându-mă fără să iau în seamă durerea, ci numai pericolul care-mi sufla-n ceafă. O rafală de vânt cu noroi și pietre, m-a culcat la pământ, fiindu-mi peste puteri să mă mai ridic. Întregul corp mă durea îngrozitor de parc-aș fi fost lovit de-o mașină. Am simțit ceva țâșnind spre mine și apucându-mă de grumaz într-o strânsoare care aproape m-a făcut să-mi pierd cunoștința. Când am deschis ochii, am zărit silueta uriașă, mai întunecată decât noaptea însăși, ținând în mână un soi de furcă cu doi dinți oțeliți ca niște gheare. Cu spatele lipit de piatra rece a unui mormânt, am rămas nemișcat, incapabil a schița cel mai mic gest de apărare, privindu-l aproape fascinat cum ridică încet arma, țintindu-mă. Am văzut-o năpustindu-se asupră-mi ca un fulger, scăldând cimitirul în flăcări, apoi am auzit scrâjnetul sec al propriilor oase frângându-se și m-am gândit că trăiesc un coșmar și că, dacă voi deschide ochii, totul se va sfârși. Credeam c-am murit, dar ca prin minune, gâtul mi-a rămas întreg, prins ca într-o menghină între cei doi colți înfipți adânc în piatră. A îngenunchiat lângă mine și mi-a cuprins ușor obrazul cu palma, obligându-mă să-l privesc. Era…Moartea? -Nu, nu sunt ea, mi-a spus Reth fără să-și miște buzele. Nu putea fi el. Reth era mort… Mintea mea pur și simplu nu putea să accepte ceea ce vedeau ochii. Era doar un vis. Un coșmar… -Poate că e un coșmar, dar eu sunt cât se poate de real…în locul ăsta blestemat. Arăta așa cum îl văzusem ultima oară, cu chipul supt și palid, cu ochii ca două fulgere vineții, în care n-aveam curajul să privesc. Știam că m-ar fi citit ca pe-o carte deschisă, c-ar fi aflat … -…că nu ți-a păsat de omul care aștepta de la tine viața. N-ai putut să vezi adevărul.Cum ai fi putut să-i convingi pe ceilalți? Am deschis gura dar sunetele s-au oprit în gât. Cât aș fi vrut să-i spun că-mi pare rău, c-am încercat să-l salvez, dar… -Dar pentru asta ar trebui să minți, nu-i așa? Þi-a păsat doar de carieră iar eu am fost un eșec, nimic mai mult. Victoriile de după, te-au făcut să mă uiți cu ușurință. -Te rog, l-am implorat strângând cu putere colții furcii mânjiți de propriu-mi sânge. Nici nu știam măcar ce-l rog…Eu… -O, dar eu știu prea bine. Frica pe care-o simți e ca o flacără ce te mistuie.Îi simt căldura, o pot vedea. Þi-e teamă că vei muri, dar nu ăsta-i motivul pentru care te-am adus aici. Cuvintele lui mi-au dat speranță. Nu putea fi altceva mai îngrozitor decât moartea. -Greșești amarnic. Toată viața ta e plină de greșeli domnule avocat, iar eu te voi ajuta să le vezi. S-a apropiat atât de mult, încât îi puteam simți pe obraji respirația rece ca gheața. Mi-a cuprins capul în palmele mari, ca și când ar fi vrut să mi-l zdrobească, făcându-mă să icnesc de durere. Și de frică. -Îți dăruiesc viața…mea. Milioane de imagini și senzații mi-au explodat dintr-o dată în minte, sfâșiindu-mă în bucăți. Nu există cuvinte în lumea asta, care să exprime ceea ce mi-a fost dat să trăiesc. Dar există în cealaltă… Când mi-a vorbit iarăși, glasul lui a părut stins și-ndepărtat. -Privește-n jur. Am ridicat privirea, încercând din răsputeri să-mi focalizez imaginea încețoșată. Zeci de siluete, ca niște umbre ale morții se profilau pe cerul rubiniu de jur împrejurul meu, nemișcate, așteptând parcă ceva. Furtuna încetase, iar liniștea părea mai cumplită decât tunetele. -Nu-și pot găsi odihna, așa cum nu mi-am putut-o afla nici eu. Iar eu știam prea bine de ce… -Ei toți vor să-și spună povestea, vor să-ți împărtășească viețile. -Nu, am strigat mai înspăimântat decât eram, deși n-aș fi crezut că e posibil. ”M-ar ucide”, am gândit, căutându-l pe Reth cu disperarea înecatului ce se luptă încă să ajungă la suprafață. Erau atât de mulți… -Și mai mulți așteaptă la porți, a continuat de undeva din spatele meu. Nici nu-ți imaginezi… Dar nu puteau fi aici din vina mea…Nu toți … -Lor nu le pasă.Ei vor doar liniște. Poți tu oare să înțelegi asta? “Cum ar putea fi altfel”, am răspuns cu amărăciune în gând știind că mă va auzi. ”Am trăit viața ta, îți amintești?Știu tot ce știi și tu, simt toată durerea și neputința pe care le înduri tu.” -Pe care le-am îndurat. Dar acum s-a terminat, pentru că ți le-am dăruit ție. Mi-am găsit în sfârșit pacea. “Asta e tot?”, am întrebat încercând să ignor faptul că distanța dintre mine și ei se micșorase vizibil. ”Vei pleca, lăsându-mă în mâinile lor, fără putința de-a mă apăra?” -N-ai făcut tu oare la fel, lăsându-i să mă condamne pentru ceva de care nu eram vinovat? I-ai lăsat să mă omoare, apoi m-ai dat uitării, ca și când n-aș fi existat. Am simțit glasul îndepărtându-se și l-am strigat cu toată puterea de care mai eram capabil. -Ai dreptate. În sufletul meu erai vinovat și poate că n-am făcut totul ca să te salvez. Ori poate că n-am putut.Nu știu, dar îmi pare rău. Mă auzi? Îmi pare rău și-aș da orice să pot îndrepta lucrurile. Glasul meu a sunat răgușit și spart. Nici măcar nu știam dacă mă mai aude, dar speram că-mi va asculta ultima pledoarie. Cea pentru propria-mi mântuire. -Aș vrea să pot face ceva pentru ei toți, dar nu pot! Erau deja prea aproape, mult prea aproape. Am apucat strâns furca zgâltâind-o din răsputeri în încercarea inutilă de-a mă elibera. -Câte vieți crezi că pot trăi înainte de-a muri, Reth?Trei, patru? Spui că ți-ai găsit odihna dar cum poți fii împăcat știind c-ai făcut greșeala mea? Dar era deja prea târziu… Când am deschis ochii, m-am gândit că am ajuns în Rai, apoi am râs gândindu-mă la șansele mele de-a ajunge acolo. M-am ridicat de pe iarba udă și m-am îndreptat spre banca din lemn cu vedere spre lac. Mi-am umplut plămânii cu aerul proaspăt și tare al dimineții, până-am simțit că amețesc. Am privit răsăritul, cu setea de lumină a omului care nu credea că-l va mai vedea vreodată, urmărind traiectoria discului portocaliu pe cerul brăzdat de câțiva norișori în flăcări, până am simțit cum îmi arde retina. Semăna cu un răsărit din copilărie. Din copilăria lui Reth. Nu-mi păsa cum ajunsesem în Parcul Central. Tot ce conta era că trăiam, că Reth nu mă abandonase. Am știut atunci că viața mea nu va mai fi aceeași…că eu nu voi mai fi același. Îmi dăruise viața pentru a aduce liniștea în locul celor ce nu se odihnesc. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy