Legenda celor patru frați Vânt



– adaptare după o legendă inuită –



A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele și oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înțelegere și armonie încât nu exista nici o diferență între ei. Femeile, urșii, bărbații, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înțelegeau de minune și conversau întotdeauna ca niște buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viața lor atât de simplu și de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaș să adopte un pui de om, rămas fără părinți, și să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincție între bietul orfan și proprii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.
Câteodată, o bunică inuită adormea în același pătuț, fredonându-le un cântec de leagăn, un pui de vulpe rătăcit, un lupșor fără cămin și o liotă de iepurași ai căror părinți erau plecați pentru câteva zile.
Se mai isca din când în când și câte o gâlceavă, dar în lumea aceasta a armoniei, orișice nemulțumire era repede împăcată și liniștea revenea în pădure.
Oameni și animale împărțeau totul frățește: teritoriul, hrana, habitatul. Și aceeași teamă îi făcea să tresară...
Dar cum pot să vă fac să înțelegeți cât de frumoasă era această lume?! Era de ajuns să vezi un mare urs grizzli punându-și forța în serviciul omului, pentru a-l ajuta să deplaseze un butuc uriaș sau o stâncă... Ori un lynx care, cu ochii săi minunați, ajuta o familie de inuiți să traverseze în mijlocul nopții pădurea. Sau o pupăză care avertiza tribul cu țipetele ei despre existența unui pericol iminent, cum ar fi fost un foc în pădure. Dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos atunci când era vorba să vină în ajutorul animalelor. Femeile pansau rănile sau legau o labă ori o aripă ruptă. Bărbații dădeau din nou drumul în apă unui somon arctic rămas prizonier, din neatenție, printre pietrele râului, după reflux.
Nu erau puține momentele când, la căderea nopții, oameni și animale, tineri și bătrâni, se adunau pe câmp în jurul focului și vorbeau despre tot și despre toate, fie că era ploaie sau timp frumos, doar din plăcerea de a fi împreună, de a dialoga, de a descoperi lucruri noi unii despre ceilalți. Erau încântători în candoarea lor, în verva lor, în bucuria lor de a vorbi, de a trăi laolaltă. Iar dacă unul dintre cei adunați în jurul focului se simțea atins de vorba altuia și ridica vocea în semn de nemulțumire, altcineva sărea imediat să tempereze situația și curând calmul revenea.
Era, putem spune și așa, un adevărat paradis pe pământ...

***

─ Mâine va fi frumos și cald, rosti încet un vultur bătrân, cu capul alb, semn al senectuții. Știam că am să vă găsesc aici, imediat ce am văzut soarele culcându-se dincolo de faldurile roșii aprinse ale orizontului.
Era bine știut că nimic nu scăpa ochilor ageri ai vulturului, ceea ce vedea el chiar așa era! De aceea nimeni nu îl contrazise.
─ Aveți întru totul dreptate, răspunse cu glas subțire o căprioară. În seara asta, vântul din est a bătut atât de ușor, încât aproape că l-am simțit mângâindu-mă blând pe obraz. Va fi frumos mâine, asta este sigur!
─ Da, este un semn bun! Priviți cât de drept se înalță flacăra focului în aerul nopții, fără să lase nici o dâră de fum, rosti și omul. Sunt de acord cu voi. O! Vom avea parte de o zi frumoasă...
─ Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! mormăi și ursul cel negru, cu vocea lui gravă, dar simpatică, și își frecă labele de satisfacție. Cred că mâine mă voi bălăci în apă mai mult decât de obicei. Și pentru mine e foarte bine atunci când e cald!
─ Oooh..., hmmm..., dar, știți..., eu cred că nu vor face nici un rău nimănui și câteva picături de ploaie, pe ici, pe colo, strecură prudent câteva vorbe și castorul, printre dinții lui lungi, ezitând și bătând ra din coadă, ceea ce făcea să se ridice încet în aer grămăjoare de colb...
Paf! Puf! Paf! Puf! Și nu știai dacă este zgomotul cozii ce lovea pământul sau respirația precipitată a castorului.
Toți observară atunci că el era cuprins de nervozitate. Și asta era împotriva bunelor obiceiuri ale micului castor, atât de calm întotdeauna... Ce să se fi întâmplat?
─ Oooh!... N-a mai plouat de când..., de când... Nici nu mai țin minte...
─ De tot atâtea luni câte cercuri sunt în jurul cozii mele, strigă exuberant ratonul-spălător, întotdeauna mai plin de viață decât confrații săi.
Și se așeză apoi cu fața la foc și cu spatele la cei prezenți, înfoindu-și frumoasa lui coadă; și toți constatară suprinși că nici nu puteau număra cercurile din jurul cozii ratonului, atât de dese erau...
─ Oooh... Voi știți, dragii mei prieteni, că nivelul apei din râul meu nu a scăzut niciodată atât de mult. Nici eu și nici bătrânii castori nu ne aducem aminte să fi rămas vreodată râul cu atât de puțină apă. Iar noi, castorii, suntem dependenți de apă. Iată de ce sunt atât de neliniștit. Pentru voi ceilalți, asta poată să pară o problemă minoră, dar eu sunt înspăimântat de secetă. Oooh!... seceta!
─ În aceste condiții, ar putea oricând izbucni un incendiu în pădure, croncăni corbul cel negru, bătând din marile sale aripi de culoarea funinginei.
Și toți tresăriră la această remarcă. Animale și oameni aveau cu toții acest teribil inamic comun: focul, care, dintr-un ajutor neprețuit când rămânea în cercul de pietre al vetrei, se transforma într-un dușman neiertător atunci când se alia cu vântul. Împreună făceau adevărate ravagii în pădurile uscate de lipsa apei, iar cenușa o azvârleau peste ochiul împuținat al lacurilor și râurilor; distrugeau fără discernământ case, cuiburi, lanuri, cabane, asfixiindu-i fără nici o milă pe acei sau acele ce nu s-au refugiat la timp din calea lor.
Fiecare mai păstra în memorie teroarea unui incendiu de demult, când nu știai ce e mai bine să salvezi întâi, lucruri sau ființe... Când, fugari, prizonieri ai fumului care le obtura vederea și făcea să le usture ochii, încercau cu brațele să își ferească fața de scânteile roșii și fierbinți care cădeau întruna în juru-le, la stânga și la dreapta, înaintea și în spatele pașilor lor. Trebuiau să alerge, să sară, să se avânte și să se dea înapoi, să se contorsioneze, de parcă s-ar fi aflat într-o cursă nebună. Cu inima bătându-le vertiginos, ca un tambur care vibrează în bătăi largi, cu mușchii întinși la maximum, mereu atenți, oricât s-ar fi ferit, din această confruntare ieșeau întotdeauna cu părul ars, cu vârfurile aripilor sau coada pârlite. Dar nimic nu mai conta, nu știau decât un singur lucru: să fugă!
Cei mai în vârstă rememorau – în vreme ce un nod de lacrimi li se punea în gât – dispariția unui tată, a unei mame, a unui copil ori chiar a unei familii întregi. Zile angoasante și interminabile, când se aruncau într-un lac, un râu sau în orice ochi de apă, aflați la capătul puterilor, rugându-se să înceapă o ploaie torențială, o furtună sau măcar ca vântul să înceteze să mai fie aliatul focului. Și când focul se stingea, urmau cercetările disperate prin cimitirul de trunchiuri calcinate pentru a găsi o ființă iubită, o rămășiță a vechiului sălaș, puțină hrană, un colț de verdeață unde să se poată culca, să se odihnească.
─ Nu vă mai necăjiți atât! grohăi și mistrețul zbârlindu-și țepii. Nu e nevoie decât de puțină ploaie pentru ca totul să revină la normal. Haideți, faceți-mi pe plac! Nu mai fiți așa de superstițioși! Priviți cum dansează aureola boreală pe cer! Este un semn bun. Va ploua în curând.
─ Da! da! strigă cel dintâi ursul, poate și fiindcă voia să facă uitat entuziasmul său de dinainte, când se vorbise despre ziua călduroasă ce urma. Ursa Mare stă răsturnată pe cer și strălucește mai tare ca niciodată. Știți bine ce înseamnă asta: va ploua în curând pe pământ. Sunt sigur!
Vocea monotonă și stăpânită a mistrețului avusese – ca întotdeauna, de altfel – darul de a liniști pe toată lumea și de a-i readuce la realitate.
Atunci, un caribu încercă să dea un nou curs conversației.
─ Am afirmat-o întotdeauna și v-o repet și în seara asta: orice ar fi, e mult mai bine iarna decât vara!
─ Ooo!
─ Dar iată numai câte temeri ne-a provocat seceta!
─ Oh, da, asta e adevărat! îi răspunse unul.
─ N-o să fiu de acord niciodată cu asta! răspunse altul.
─ E o prostie! Încă o prostie! strigă cineva.
─ Depinde..., strecură altcineva un cuvânt timid.
─ Ce idee! se auziră mai multe glasuri.
Strigătele de protest veneau din toate părțile. Și în toiul acțiunii, câțiva ridicaseră ciocurile sau boturile în aer, tresărind, aripile se întinseră, penele și părul li se zbârliseră, mușchii se încordaseră, ghearele se întinseseră gata de atac, în vreme ce buzele le tremurau...
─ Tu să vorbești pentru tine! Tu te simți bine pe zăpadă, cu picioarele tale lungi și cu copitele despicate. Tu poți să mănânci și coajă de pe copaci, urlă lupul cenușiu la caribu, pe un ton aproape plângător. Însă eu, iarna, eu ce să fac? Nu am nimic de mâncare! Rămân prizonier în zăpada moale... Oh! și e și poleiul! E îngrozitor!
Potârnichea se înclină înspre caribu. Toate lumea remarcase că nimeni nu țopăia mai bine prin zăpadă ca ea. Așa că ea nu putea fi obiectivă, mai bine ar fi tăcut...
─ Ba este foarte adevărat ce zice! strigă ea – cu toate că nu putea să nu le dea dreptate și celorlalți, privind la caribu, la picioarele lui puternice și păroase, care nu întâmpinau nici un obstacol pe zăpadă.
Iepurele, ca de obicei, nu considera că aceasta este o problemă cu adevărat serioasă. Așa că nu făcea decât să dea mereu din cap. Îi plăcea atât de mult să se înveșmânteze în blănița lui albă și pufoasă, iarna...! Pe de altă parte, însă, haina lui brună de vară, atât de comodă, în culoarea pământului, îi stătea așa de bine...! Așa că bătea nervos din piciorușe, fără a putea să se decidă. Până la urmă, scoase un ușor chițcăit:
─ Da! Da! Acest caribu e un original.
Dar ceva mai târziu fu de acord cu dropia și rața, care nu iubeau atât de mult iarna.
Ursul și marmota începură să râdă.
─ Pe mine, mormăi ursul, iarna nu mă deranjează deloc. Eu dorm liniștit și mă cufund în vise, așa cum face și prietena mea marmota. Nimeni nu ne înțelege însă.
─ Orice s-ar spune, vara e minunată, afirmă dropia cu vocea sa ascuțită, strigând din toate puterile pentru a face să se înțeleagă ceea ce spune, în mijlocul zecilor de glasuri ce se contraziceau. Eu iarna migrez. Fug de zăpadă, de vânt, de gheață, de apele reci. Trăiască vara, soarele, plajele însorite! Ar fi bine să mă imitați și voi și să plecați iarna spre țări mai calde.
Un scufundac, singur în colțul lui, observa de departe, tăcut, cum prietenii săi strigau, urlau, piuiau, cotcodăceau, croncăneau, mormăiau, grohăiau, fluierau, mugeau, lătrau, orăcăiau, miorlăiau, își dădeau dreptate unul altuia sau se contraziceau...
Și tocmai în mijlocul conversației, atunci când spiritele se încinseseră de tot, când discuția devenise periculoasă, când tonul atinsese paroxismul, atunci când unii dintre ei erau gata-gata să se ia de păr, să bată din aripi, să lovească, să muște și să zgârie, un bătrân înțelept cu plete lungi și cenușii se ridică și începu să împartă fiecăruia câte o strachină din coajă albă de mesteacăn, plină cu o supă caldă și aromată de orz sălbatic.
Veniseră deja zorile și orizontul începea să se lumineze. Oameni și animale lăsară cearta deoparte și sorbiră din castronul cu supă.
─ Mmmm, cât este de bun...
Se apropiară de foc și cercul magic al prieteniei fu refăcut.
─ Supa asta caldă a venit exact la timp, mugi încetișor la urechea înțeleptului un bătrân elan bărbos și cu niște coarne falnice.
Și, într-un mare elan de prietenie, își puse piciorul stâng din față pe umărul omului.
─ Mulțumesc, mi se făcuse frig, zise el, și această gălăgie ce nu mai contenea începuse să îmi spargă timpanele. Uuf!
Și acum, mult mai liniștiți, cot la cot, unul lângă celălalt, oameni și animale se încălzeau în tăcere. Calmul revenise pe nesimțite și nimănui nu-i trecea prin minte să tulbure acest moment de odihnă și pace.
─ Manitu, înțeleptule, supa ta a fost delicioasă.
─ Da, da! foarte bună, lătră și o vulpe, între două sorbituri. Mna, mna! se linse ea pe bot.
─ Spune-ne o poveste în timp ce mâncăm, îi sugeră înțeleptului ratonul-spălător în vreme ce... spăla cu limba lui mare fundul castronului de lemn de mesteacăn.
Bătrânul elan își mișca întruna coarnele în semn de aprobare și, pentru a-l face pe Manitu să accepte, adăugă:
─ Nu te lăsa prea mult rugat, o poveste ar calma spiritele ce sunt încălzite încă de cearta de adineaori.
─ Manitu, spune-ne una dintre legendele strămoșilor noștri, îl rugă și micul căprior scuturându-și de emoție codița lui albă, încă speriat de discuția aprinsă ce avusese loc până nu demult între prietenii săi.
Și toți cei de față îl aprobară cu mișcări de cap sau bătăi de aripi. Oamenii, de asemenea, insistară aplaudând inițiativa animalelor. Mai ales că îl iubeau foarte mult pe bunicul lor cel înțelept, bătrânul Manitu, de care ei erau tare mândri. Cunoștea atât de multe lucruri cu adevărat suprinzătoare!
─ Bine! Bine! De acord. Ascultați-mă, deci, vă voi spune o poveste pe care eu însumi am auzit-o când eram abia un copil de la bunul și minunatul părinte al tatălui meu.
─ Bravo! Bravo! țipă scurt o gaiță, care îl iubea atât de mult pe bătrânul Manitu încât îl urma peste tot. De altfel, încă de pe atunci gaița devenise un fidel însoțitor al omului.
În același moment, un vânticel venit dinspre est îi înfioră pe toți, agasându-i, prinzându-i ca într-un clește, pișcându-i de față, făcându-i până la urmă să tremure... Manitu se înfășură și mai bine în largul său veșmânt pe care inuiții îl numesc mackinaw.
Vântul îl inspiră pe Manitu, care se hotărî să profite de această situație pentru a le da o lecție în felul săi oamenilor și animalelor care locuiau pe pământ.
Ce le va povesti, oare?
─ Uuuuuuuuuuuuu, suflă lung Manitu, povestitorul.
─ Uuuuuuuuuuuuu, făcu el, imitând șuierul vântului, printre buzele sale abia întredeschise și, cu brațele întinse, se învârti în jurul focului.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, și sunetul pe care îl scoase acum părea să aparțină unei păsări uriașe.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, îi răspunse și vântul, care se înteți deodată fără veste.
Manitu sufla asupra celor prezenți și vântul însuși îl însoțea în acest joc.
─ Bunicul meu îmi povestea că sunt patru vânturi, tot așa cum sunt patru direcții diferite din care ele vin spre pământurile noastre.
Și arătă cu degetul către locul de unde răsare soarele, apoi spre cel unde astrul se duce la culcare, spre locul de unde vine căldura și, în sfârșit, spre cel unde sălășluiește spiritul răului, spre țara lui Windigo, mâncătorul de oameni și animale.
─ Vânturile sunt patru frați care trăiesc împreună, în centrul pământului, într-o peșteră fără fund, umedă și sumbră, acoperită cu gheață chiar și vara. Acolo, în acea grotă din inima pământului, se aud mereu zgomote ciudate, atât de puternice încât nimeni nu le poate asculta prea multă vreme fără să moară. Sloiuri de gheață urcă de pe podeaua peșterii, în vreme ce altele coboară din tavan, până ce se întâlnesc și capătă forma unor trunchiuri înghețate. Bunicul meu a coborât în taină sub pământ, în această peșteră înfricoșătoare, reușind să se facă nevăzut ochilor sfredelitori ai celor patru frați. A trecut atunci prin cea mai mare spaimă din viața sa și, din câte știu, este singurul care s-a întors vreodată de acolo. El mi-a povestit aceste lucruri și, în vreme ce îmi vorbea, l-am văzut cum începuse din nou să tremure de frică, dinții îi clănțăneau și părea că aerul înghețat din peșteră îl cuprinsese din nou până în oase. Cei patru frați Vânt sunt niște uriași cu o forță incredibilă. Dintr-un singur suflu – uuuuuuuuu! – ei pot să aneantizeze animale, oameni, păduri și câmpii.
Și Manitu își puse palma întinsă pe umărul celui care se afla cel mai aproape de el...
─ Întreaga natură ar fi bulversată dacă forța celor patru vânturi nu ar fi echilibrată. Iată de ce stau ele închise în peștera aceea din inima muntelui. Căci dacă nu ar fi așa...

***

─ Cel mai vârstnic dintre ei, continuă Manitu, Vântul-de-Nord, este uriaș, rotund, umflat ca un balon. Mai este cunoscut și sub numele de “Inimă-îmblănită”, fiindcă are o barbă lungă și deasă care îi acoperă întreg corpul, și o blană cu peri aspri și deși. Iar barba lui este plină de țurțuri care se lovesc între ei scoțând un zgomot ciudat – plic! plac! plic! plac! – și care adeseori se rup și căzând pe pământ lasă în urmă ochiuri de apă înghețată. Atunci când Vântul-de-Nord vorbește, cuvintele care îi ies din gură sunt pline de chiciură. Le poți vedea cum plutesc o vreme în aer, albe și strălucitoare, ca niște cristale, apoi se fărâmițează și cad pe pământul rece cu o bufnitură surdă. Crac! Iar când se supără, buzele sale se îngroașă, se rotunjesc, se alungesc, se răsucesc... În aceste momente el scoate capul din cavernă și suflul lui provoacă avalanșe de zăpadă și gheață care se ridică în aer, gonesc pe ceruri lăsând umbre negre pe întinderea albă de dedesubt, după care se pornesc să cadă fără contenire, acoperind întreg pământul.
─ Oh! Dar este înspăimântător!
─ Brrr, îmi simt oasele îngehțate!
─ Iar eu simt cum mă trec fiorii pe spate, șopti și marmota înfrigurată, în vreme ce se auzea deja cum îi clănțăneau dinții.
─ Din fericire, bunul nostru Vânt-de-Nord este o persoană înțeleaptă și echilibrată, îndrăzni să le amintească mistrețul. El dorește, înainte de toate, să protejeze viața tuturor locuitorilor pământului. Sarcina sa nu este foarte ușoară, iar fratele său, Vântul-de-Sud, îi vine întotdeauna în ajutor...

***

─ Dar..., știți fără îndoială, continuă Manitu, că Vântul-de-Sud, al doilea din familie, aflat mereu în cumpănă între fratele său mai mare Vântul-de-Nord și mai tânărul și impetuosul său frate Vântul-de-Vest, este un mare timid! Are o inimă mare, este adevărat, dar îi vin prea ușor lacrimile în ochi! Îi vine să plângă chiar din orice, este politicos, se simte obligat să facă pe plac tuturor și să deranjeze cât mai puțin. Se cufundă în scuze pentru orice nimic, roșește dintr-o simplă privire, se fâstâcește fără motiv, se izolează, se retrage fără a spune măcar un cuvânt... Vântul-de-Sud călătorește întotdeauna însoțit de curenți ușori de aer cald, iar cerul e atât de albastru atunci când trece el, cu alura lui mereu melancolică. Trebuie să vă spun că și lui îi este o teamă grozavă de pereții reci ai peșterii întunecate în care sălășluiește o bună parte din an. Dar atunci când iese la lumină, aleargă mereu pe câmpii și peste creștetele munților, cu lungile lui plete aurii fluturând. El suflă atât de dulce! Fiuuuuuu, fiuuuuuu... Este drept că în vreme ce le încălzește pe toate ființele ce îi ies în cale, se întâmplă și să usuce pământurile. Nu o face din răutate. Se simte bine când alunecă somnoros în brațele călduriii... ale căldurii care îl moleșește, îl face să leșine de plăcere, să se rotească mereu... Asta până când unul dintre frații lui îl aduce la realitate cu un jet puternic de aer rece. Atunci fuge să se ascundă în peștera cea sumbră, dispare fără să protesteze..., murmurând doar câteva scuze.
─ Ah! se indignă un rățoi.
─ Și Vântul-de-Sud, în fundul sufletului său, vrea numai binele naturii. Dar nu ajunge niciodată să se afirme, să se facă ascultat de frații săi...
─ Ca să înțelegeți, gândiți-vă la fiecare dintre noi, îi îndemnă cu vocea sa blândă Manitu. Facem parte cu toții din aceeași mare familie... De ce suntem totuși atât de diferiți unul de celălalt? Nu vom pricepe niciodată asta, tot așa cum bunul Vânt-de-Sud nu va pricepe de ce frații lui îi întorc adeseori spatele, se prefac că sunt surzi la cuvintele lui ori chiar se răstesc la el, așa că nu-i mai rămâne decât să se întoarcă, trist și ciufulit, în peștera din inima muntelui...

***

─ Dintre cei patru, Vântul-de-Vest are cel mai rău caracter, continuă povestitorul. Este imprevizibil, intempestiv, nu-l poate ține nimeni în frâu. Frații săi mai mari, Vântul-de-Nord și Vântul-de-Sud, trebuie să fie mereu cu ochii pe el și să repare în urma lui pagubele pe care le face. Grăsuț – pântecos, mai degrabă –, plin de viață, cu obrajii rozalii, blajin, cel mai adesea, îl vezi cum dintr-o dată roșește de mânie, pălește de groază, se înnegrește de turbare... Așa este el, când vesel, când taciturn, vociferând mereu împotriva tuturor și a nimănui, dar și generos până la exces, îl vezi cum dintr-o dată se sufocă de parcă ar fi rămas fără oxigen. Îi împinge atunci brusc pe frații săi într-o parte și, cu capul înfierbântat, se repede în cavernă să își tragă nițel sufletul. Ceilalți trei îl cunosc atât de bine, încât știu că nu este cazul să intervină. N-ar face decât să complice situația! Oricum, orișice ar face Vântul-de-Vest nu durează prea mult, el se potolește tot atât de repede pe cât s-a pornit. Este un adevărat foc de paie!

***

Manitu se oprește din povestit, respiră profund și își privește asculătorii în ochi.
─ Vântul-de-Est! Oh, prieteni! Vântul-de-Est e cu totul altfel! Tânăr, agresiv, un dur între dur, ce mai! Mare, uscat, puternic, încăpățânat, e o haimana cum nu mai găsești alta, oricât ai căuta. Îl vezi cum stă retras, cu pleoapele abia întredeschise deasupra ochilor lui mari și nervoși, scrutând orizonturile cu o privire ce pare o lamă de cuțit. Dacă-l privești atunci, poți să vezi cum de sub pleoape ochii lui scânteiază asemeni unei raze de soare pe o întindere de gheață. Nu iese niciodată la iveală în plinul zilei, doar dimineața devreme sau pe înserat, când firea întreagă pare să se liniștească. Atunci se așează în spatele unei grămezi de nisip, dinapoia unui troian de zăpadă ori după un morman de frunze moarte. Își umflă obrajii și apoi... vruuuuuuuum! ți le aruncă în față fără să știi când. După care Vântul-de-Est se întoarce în peștera sa, cu pași de lup, fără să facă nici un zgomot. Dar cât e pe pământ, acțiunile lui sunt cele mai devastatoare. Pătrunde prin cele mai mici fisuri, își înconjură prada, o hărțuiește, o înțeapă, o mușcă de locurile cele mai vulnerabile, pe care le cunoaște foarte foarte bine.
Bărbații și femeile, masculii și femelele, copiii și puii care stau împrejurul lui Manitu îl privesc năuciți.
─ Dacă ar exista un singur vânt, am fi mereu în pericol. Din fericire, există patru vânturi și se echilibrează între ele. Nici unul nu vine fără altul...
─ Uuuuuuuuuuuuu, urmați sfatul meu, suflă Vântul-de-Nord către frații săi. Ascultați cuvintele marelui înțelept și nu ieșiți din vorba lui, altminteri oamenii și animalele vor fi distruse și lumea întreagă va rămâne fără viață...
Și atunci Manitu continuă:
─ Tot așa trebuie să învățăm și noi să trăim împreună, îmi spunea bunicul meu. Un frate-vânt îl ajută pe altul, unul repară greșelile celuilalt. Este un exemplu de armonie pe care cele patru vânturi îl dau naturii. Noi locuim un teritoriu unde fiecare anotimp are rostul lui, unde fiecare are locul lui și își poate împlini menirea numai dacă îi respectă pe ceilalți.
─ Cât sunt de adevărate acestea toate! strigară oamenii și animalele într-un singur glas.

***

Manitu era mulțumit. Reușise să-i reconcilieze pe prietenii săi, oamenii și animalele. Rămânea de văzut câtă vreme va sta în picioare această pace atât de fragilă. Animalele, ca și oamenii, au memoria scurtă.
La răsărit, soarele începuse să își arate chipul de sub faldurii azurii ai norilor. Și un curcubeu se arcui de pe malul lacului peste munte...
─ Curcubeul aduce noroc, le aminti Manitu. Mâine va ploua peste pădure și noi vom fi cu toții fericiți.
Oameni și animale adormiră dimpreună, adunați unul în celălalt.
În zare, luceafărul de dimineață se ducea și el la culcare...