ca o țesătură care se uzează din cauza atâtui soare și cască ochi mari de candoare în apropierea totalei destrămări tot asa si ea, îndura lumina zilei, ca pe o stingere, oeice boare de vânt ca pe un drum, atâția ochi care o trec ca pe corvoada zilnică
noaptea măsura îndrăzneala cu care putea sa spună nu omulețului din cap;potir în alt potir capetele noastre sunt acoperite de aceeași pânză veche, aleasă fir cu fir din gânduri; ochii goliți de rușine, găvane doar, pentru a cuibări mirosul iluziei
mai bine plec spuse Cealaltă, mă duc in partea cu soare a orasului; să-l gasesc si pe cel de al treilea;ce luare de la capăt poate învinge neputința dăruită de surâsul lui cand toamna isi coboara apele fluviului în gâtul meu de pasere moarta; cum mi se lipeau de buze obiectele mici răsturnate din buzunarul lui, atatea lucruri de sărutat si cutitul cu lama intinsa in soare...ETC