să-i fi răsărit incă din acea vreme pe față chipurile pe care le poarta ca pe niste trofee, chipuri umile întalnite la un colț de stradă, chipuri ce se asteptau cu cea fara de ea si care o alegeau
când trecea de rusinea că e pierdută, atemporala condiție de venită din cer, ca a oricarei alte fiinte, îi asalta adevărurile cotidiene și-i albea orice drum;statea înaintea ei, linistită si bună și privea mersul impleticit al celeilaltesi isi zicea:femeie, unde ai învățat tu ca se trăieste așa la marginea pacatului niciodata înfăptuit lângă deschizatura luminii nicodata privită, doar pe jumatate ca un sarpe adormit mirosi cărarea pe care nu mai aluneci si pielea îți scutura așternuta carne la picioarele celui care te-ar putea zdrobi
că nu s-a nascut in camere strălucitoare si cu minunile atarnate de degetele de la picioare ca sa calce apoi pe ele, i-a zis-o mama, ca se repede să rusineze cerul cu patimi de carne si ca mutileaza stelele ca sa-si împodobeasca sangele palid, i-a spus-o demonul, că visează întortocheate lumi parasite ca niste vehi spitale e pentru ca trebuie sa populam ceea ce avem, asta nu i-a mai spus-o nimeni