Imi imaginam deseori universul. Era placerea mea cea mai mare.Seara, inainte de culcare, imi acordam zece minute de relaxare care parca nu se mai terminau.Minutele acelea erau lungi, aveau ceva in ele din eternitatea inceputurilor,erau stropi din infinit.Zaceam in pat ca un bolnav si imi imaginam universul.De fapt tot ce faceam era sa stau si sa ma intreb cum arata universul.Niciodata nu treceam de intrebarea asta.Parca in acele momente imaginatia mea se inchidea intre niste ziduri de parfum, in interiorul carora nu aveam acces.Si asta se intampla seara de seara.Zece minute in care universul era obiectul gandurilor mele.Concret nu-mi imaginam nimic, nu era nimic de genul "cum ar fi daca" sau "se face ca"; nu,erau doar ganduri in care imi propuneam sa-mi inchipui universul.Imi intrau si ieseau din minte stele, culoarea neagra era in fundal si atat.Aici se rupea firul... si gandul prindea aripi spre altceva... si toate se insirau pana cand ochii...
Da!In fiecare seara imi imaginam universul.Stiu ca intr-o buna zi voi putea gandi din nou si in acea zi voi fi si eu parte din univers.
Dar in fiecare seara universul ma imagina pe mine, un biet om, cu traista de ganduri dupa el,in cautarea unei culori potrivite pentru sinele din fundal. Dar ce era frumos era ca ne imaginam mereu unul pe altul si niciodata in de-ajuns... astfel incat nici eu nu am o culoare desavarsita, iar el nu are decat stele negre