Stau agățată de semnul de întrebare schițat de miopia unui muritor stângaci. Mă întreb cât de departe e timpul de mine și pe talerul cărei balanțe vor rămane pașii mei lăturalnici. Povestea mea cu puncte de suspensie se termină aici și doar imperativul mă poate pierde in umbrele eternului. Când scriu în întuneric nu știu dacă steaua îmi luminează rândul sau dacă scrisul meu e reflecția luminii mele launtrice. Mă întreb dacă...și cum...și oare, dar semnul de întrebare refuză să mai apară, se neagă și se autodistruge. Un gândac negru se așază pe foaia mea și-l las să-mi bruieze câmpul ideatic cu sunetul onomatopeic. Ce vrea să-mi spună? Oare se luptă să-mi puna punctul p "i"? E atât de pregnant încât îl văd zbătându-se să-mi arate dacă, oare, cum și să-mi salveze semnul de întrebare.
Un acord de chitară, aerul trece prin perdelele prăfuite...sunt menite să-mi camufleze teama torentului de semne de punctuație.