Usa se deschise brusc si o femeie trecuta de prima tinerete intra ca o furtuna. Haina de blana , fusta mini, pantofii cu toc, machiaj perfect care ii ascundea ridurile , bluzita alba deschisa la primii doi nasturi, toate dadeau senzatia de incredere de sine si cochetarie. Asezata cu grija pe bratul canapelei, felina isi torcea moartea in tacere. Stapana ei isi aprinse nervoasa o tigara si incepu sa rasfoiasca interesata o revista de moda.

O vreme nu se auzi decat fosnetul revistei, un oftat prelung si din cand in cand taraitul telefonului la care raspundea amabil si promt o asistenta. Pe pereti, poze cu perechi ce isi zambeau, cu copii nou nascuti sau copii dupa artisti celebri. Canapelele rosii contrastau placut cu albul peretilor si cu maroul extrem de inchis al parchetului. Flori uriase isi intindeau bratele lacome de lumina spre cele cateva sageti de soare ce isi faceau cu greu drum printre ramurile copacilor de afara.

Oftatul deveni tot mai des. Femeia ridica privirea din revista si observa doi ochi mari, plansi ce o priveau cu insistenta. De partea cealalta a mesei, o femeie plinuta, imbracata modest, se fataia insistent.

-Ma scuzati, pot sa va ntreb ceva? spuse tanara.

-Cu siguranta. Cu ce va pot ajuta?

-Stiti, nu am mai facut asta niciodata. Imi e groaznic de frica. Si imi pare asa de rau...La dumneavoastra e prima data?

Nu se stie daca un nor a trecut pentru o secunda peste fata luminoasa a soarelui, daca vantul a mangaiat tandrul ramurile copacilor de afara sau daca plantele lacome din cabinet au mai mancat putina lumina..cert este ca fata femeii se intuneca brusc, si ea parca deveni mai batrana.

-Nu, nu e prima data!

-Dar..?

-Imi pare rau, dar nu mai stiu numarul. La un moment dat am incetat sa mai numar.

-Dar nu va protejati?

-Nu. Niciodata!

Pentru o clipa se asternu tacere, Numai un ceas-pendula, a carui limba crescuse prea mare cu timpul, stranuta cumplit de cateva ori si rupse tacerea in mii de cioburi de secunde.

-Eu m-am protejat, dar tot s-a intamplat..spuse tanara printre suspine.

- Vedeti? Ce rost are sa stau tot timpul cu teama, sa imi fac un milion de griji si pana la urma tot sa se intample?

Din nou tacere. De data aceasta intrerupta de un tipat din cabinetul de alaturi.

-Doare? intreba tanara si se facu parca mai mica.

-La inceput da. Dar cu timpul te obisnuiesti.Inveti sa traiesti cu durerea, sa o suporti si in final sa nu o mai simti.

O usa se deschise si un doctor palid la fata striga la asistenta sa cheme salvarea.

-Si daca mor? Nu vreau sa mor..sunt prea tanara...

-Curaj. Nu se moare din asa ceva. Vei fii trista o saptamana, o luna, un an sau mai multi dupa aceea, dar apoi vei uita.

O alta usa se deschise si o asistenta spuse „ Urmatoarea“

Cele doua femei se privira una pe cealalta.

- Mergeti dumneavoastra, spuse tanara. Eu inca nu sunt sigura ca vreau sa uit..

Dupa o jumatate de ora, femeia se intoarse cu lacrimi in ochi. Tanara era tot acolo, nehotarata.

-A fost..greu?

- A mers, spuse femeia in timp ce isi lua haina si se indrepta spe usa. O deschise, se opri insa si cu o voce soptita si tremurata spuse

- Am un sfat...Nu astepta prea mult. Cu cat trece mai mult timp, cu atat te vei hotari mai greu si te vei chinui mai tare. Sincer, nu merita.

Usa se inchise cu zgomot. In urma au ramas tanara cu ochii in lacrimi si o dragoste ce in canal isi dadea ultima suflare.