DEDUBLARE
-piesă de teatru în 3 personaje-

Intrare în scenă: Selena, Adriana, Denisa

Amenajare scenă: decor sumbru între două camere. Tapet negru și sângeriu acoperă pereții unei anticamere, scorojindu-se încet. Nu există tablouri, scaune, mese sau alt mobilier. Totul e întunecat. Doar o ușă situată la stânga scenei e luminată din timp în timp, străfulgerări calde de un portocaliu-verzui hipnotizator. Liniște mormântală. Se aud vag gemete.


Selena: Nimic nu poate fi viu.
Adriana: Nimic nu este.
Denisa: Nu vă plângeți. Ați vrut asta acum suportați.
S: Nu am dorit nimic.
D: Minciuni!
A: Dar tu? Ești aici de ce?
D: Pentru a fi.
S: Simțiți mirosul?
(alte gemete, mai intense. Se înaintează în scenă, pereții mutându-se simțitor. Cele trei se apropie de ușă)
A: Cel de care te temi?
(pereții se cutremură)
D: Cel al abandonului... Al părăsirii... Atâta singurătate.
(dă să se întoarcă, să fugă din scena. Panglici lungi și albe sunt luminate, o trag înapoi, o imobilizează în loc. Deschide gura să urle, dar nu se aude nimic)
(celelalte dau din cap a lamentare)
S: Și ziceai de noi...
D: Dar nu vedeți smoala cum urcă? (privește îngrozită către ușa luminată) Nu vedeți chipurile pline de ură? Sau corpurile schingiuite?
A: Suntem deja printre ei. Dar iadul nostru e mai crunt.
S: Ți se pare! Nu sunt oare minciuni? (trage de panglicile care dau să o ridice din scenă)
(Alte gemete, alte cutremurături ale scenei)
D: Și poate totuși...(trage aer în piept șuierător)
A: Nu ți se pare...
S: E real...și dureros...(cade la pământ, cu mâinile încleștate la piept)
(Gemete)

(Stare de calm, nimic nu mișcă)

~Haos~(cineva urlă din afara camerei)

Cad pereții scenei, lumina dispare, întuneric total.

Sunete de tobe ritmice

La unison, cele trei îngână: Nimic! Singurătate! Până și împreună suntem singure!

Se aprinde o lumină brusc, luminând mijlocul scenei. Sub ea apare o singură ființă, prinsă bine în panglici. Mâinile îi sunt legate de corp în formă de X. Falduri negre se învolburează în jurul ei. Părul lung și negru îi acoperă fața. Tobele încetează. Persoana se ridică.

Vocea unui bărbat îmbrăcat tot în negru răsună în sală, în timp ce el se plimbă în cercuri strânse în jurul fetei din mijlocul scenei: Toți suntem una, una suntem toți. Iadul personal are multe forme, dar și mai multe sunt fețele care deschid ușile ce duc spre el.