La mulți ani, familia mea frumoasă!
( fragment din roman)
Capitolul: Iluzii
Într-un concert cu sunete calde, înainte de stacojii clopoței, trăiesc eu sau mă spulber în mulțimea nevăzătoare a notelor melodioase, asumate, orientate spre musonicul vânt ce mai bate, aud apusul, tiptil, apariție neinvitată, un străjer repetativ al fiecărei depărtări de soare, pe fire de păr albe, dezacorduri uitate mai îndrăznesc a aclama degetele de-un alb doar imaginar, cânt de puțină vreme uvertura din cămara goală. Visteria s-a împărțit pe zile, fiecărei zile i se repartizează o clapă acompaniată de stare și dialogul muzical, devine vizibil prin zborul albului porumbel eliberat din mâinile nevăzătorului, acaparat de sunete.
Ochii captează albul intens și îl ancorează la finalul treptelor, în timp ce scarpin țambalul costeliv și sună cu grație muritoare balada lui Porumbescu,
De atâta viață, mă îngraș absurd, în mine o urmă de îndoială a erosului ce atârnă de contratimp interacționează cu stomacul rahitic, câinii afișați lângă ziduri dau iama în urlete neauzite. O tavă umplută cu singurătate dă pe afară, învăluindu-mă. Am grijă să mă îndepărtez de umbra fiecărui gând și ascult așadar melodia unui nai, n-ai de ce să te sperii, oricum ar fi voi supraviețui, iau un calmant, să liniștesc nervii ce mă portează, dau drumul la pick-up, niște lacrimi ce vor inunda subsolul rădăcinilor și dorm repede pe secundele ce vin cu strigăte. Se cântă după ce avem imprimat pe placă și toate melodiile le dedic cu bucurie fiecăruia.
Mișcările inevitabile, pașii îi poartă spre ieșirea din spatele clădirii.
Un tei a apărut din seninul cerului ațipit pe clipe mișcabile, repetiția insolvenței destinului agonizant, pântecul nenăscutului trunchi, conferă imaginației statut de liber arbitru, crengile obosite atârnă pe grumaz și sugrumă timpul respirației. Dau năvală canalele navigabile, atingând fluviile și gândurile în periplul incantației, desfund toate adunăturile elogioase cu palma, resuscitând scurgerile înfundate cu nelipsite idei. E doar un tei. Îmi vorbește pe limba fiecărei frunze: nu mă vezi?
Te aud și îmi e de ajuns!
Un străjer, mă izbește ori eu, pipăi cu teamă silueta înrădăcinată și înălțată spre cer. Deschid ochii și constat că imaginile mă pătrund, ochii s-au ascuns, văd prin mine. Geaba ai răsărit, dragule tei, ochii nu vor să te vadă, caută dimensiunea splinei, se spune că arată vârsta, cât ai trăit.
Nevăzătorii pot umbla fără teamă, sunt obișnuiți cu întunericul, pentru ei întunericul este lumina noastră , a văzătorilor.
Se împiedică, vrea să-mi arate că, intenționat atinge obiecte pentru a ști că nu lipsesc, că fiecare este la locul lui. Mai greu este cu cei lipsiți de probleme, văzătorii, ei umblă chiar și-atunci când vor să îmbrățișeze trupuri, nu se opresc și caută prin suflete fără învoiala celui umblat. Pentru nevăzători, dragostea este dăruire, atingerea, simțul maternal ori patern, sub forma dăruirii, chiar dacă nu se cade, oferă. Trupul lui devine țintă, nu are teamă.
Păstoresc atingerea și-n cele mai grele clipe, doresc pactizarea cu universul. Merg de multe ori purtat de simț, pus în pericol în fiecare clipă.
A durere strig, pătrund în camera goală și pragul îmi încurcă membrele inferioare. Cad răstogolind sunete. Durerea persistă la final, eu, el, (conștiința- inconștiința),stăm rezemați, ne numărăm norii, ne calmăm sprijinind capul pe coaste, simțim cum pătrundem în fiecare organ și devenim funcționali.
Din acea clipă am început să iubesc exteriorul formal, uitând că sufletul e miezul, acolo inima bate pentru ca sufletul să locuiască în liniște. M-am distanțat astfel de suflet, rămâneam o formă între forme.
Îmi pun întrebări permanente despre adevăr, despre apariție, sens și mă distanțez de lumină. Ceva e putred în abordarea acestei dileme dată de raționamentul meu. Devin acceptat prin acceptarea semenilor. Simt că mă leagă altă destinație, o separare de conținut, energiile răspândite la distanțe nemăsurabile mă induc în alt timp, al altei dimensiuni, până fuzionez cu restul.
Mă pregătesc așadar, mă îmbrac în frac să invit nemurirea la dans.
Rămân adăpostit infidelelor urme și mă despart de restul pașilor. Ei merg degajați spre podium. Devin scursură a societății și împins spre necunoscut cad pe primul loc. Decât deloc, e bine și așa, mă mulțumesc așadar și cu modestul loc întâi. Merit mai mult! La cât am lucrat, speram să urc pe podium, dar nu, am fost alungat pe primul loc, ca un maidanez în fața haitei. Dăți-mi voie să abdic, pot obține mai mult în exilul nemulțumirilor voastre.
Bat în retragere pe știința acumulată în timp, stabilind ca normală trăirea. Cine sunt eu să schimb destinul unui detașat?
Căzut în patima regăsirii. Cel mai mare miracol al întâmplărilor, este de fapt existența. Și dacă exiști acum, nu-ți pierde timpul căutând. Vei afla pe pielea ta, că ai îmbătrânit degeaba, căutând ceva interpretabil, în locul bucuriei zilnice pe care ai pierdut-o.
Trist, dar adevărat!
Frica se vindecă cu acceptarea acesteia și pătrunderea spre adânc până dispare. Câte frământări am în lipsa ta!
Devin muritor, iubitor lângă tine, iar timpul o iluzie detașabilă rămâne sursa singurătății, a dezamăgirilor umane. Când sunt singur mă dezlănțui și aparțin unei cărți a ficțiunilor neînchipuite.