agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3164 .



Sponsalia 8
screenplay [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Aristo Fanfan ]

2007-07-11  | [This text should be read in romana]    | 



Cavalcadă…peisaje superbe...Marea cea Mare...…
.Întindere imensă de apă, valuri… Caii se opresc frământând pământul cu picioarele iar călăreții privesc în tăcere spre locul în care soarele se pregătește să coboare în împărăția apelor.Þărmul șerpuiește spre o ridicătură de pământ împădurită la poalele căreia se vede o casă.
-Să mergem acolo, propune Septimiu și pornesc la galop pe nisipul umed peste care se rostogolesc valurile înspumate.
La câțiva pași de casă, pe plajă, un pescar își repară plasele și, auzind tropot de cai, își ridică privirea.
-Bună seara, îl salută Septimiu descălecând.
-Mulțumim, tinere, îi răspunde pescarul cu bunătate.Ce vânt vă aduce prin pustietățile astea?
-Necazurile. Dacă ai avea timp, poate că ne-ai putea da vreun sfat bun.
-Cum să n-am? În noaptea asta vă invit să fiți oaspeții mei așa că vom vedea ce putem face.
Urcă niște scări tăiate în piatră până la ușa casei unde îi așteaptă femeia și băiatul pescarului.
-Bine ați venit, îi întâmpină ea bucuroasă. Pentru noi e o adevărată sărbătoare când ne calcă cineva pragul.
Înainte de căderea serii, băiatul pescarului împreună cu Petre duc caii pe o pajiște unde să poată paște toată noaptea. În timpul cinei familia pescarului ascultă cu uimire o parte din peripețiile prin care au trecut oaspeții până să ajungă la ei .
-De mare lucru v-ați legat, zice omul clătinând din cap. Dincolo de apa asta nimeni nu știe ce este. A încercat unul s-o treacă, dar după câteva luni s-a întors fără să-i fi dat de margine.
În încăpere se lasă o tăcere grea.
-Totuși, se zice că s-ar putea trece dincolo dacă te ajută oamenii adâncurilor, dar aceștia nu intră în vorbă cu pământenii. În nopțile cu lună plină, Fata Mării iese din adâncuri și umblă prin pădure după ierburi și după rouă de flori. Cine-i fură luntrea, fără de care nu se poate întoarce în adâncuri, poate cere de la ea orice. Dar se spune că cine o vede, rămâne sclavul ei pentru totdeauna atâta este de frumoasă.
-În noaptea asta va fi lună plină ! exclamă Septimiu cu bucurie.
-Poate că vei avea noroc..
E noapte adâncă. Prin fereastra deschisă pătrunde răcoarea de afară încărcată de mirezmele mării. În depărtare, discul lunii se ridică din valuri stăpânind nesfârșitele întinderi de apă. Ochii Flaviei Augusta se încețoșează și, oricât ar încerca să-și ascundă ingrijorarea, nu reușește.
Nu te teme, îi șoptește Septimiu blând, strângând-o la piept. Acuma trebuie să mă duc, dar oricât de greu mi-ar fi, mă voi întoarce la tine sănătos.
-De mă vei uita, mă voi ofili ca o floare tăiată la rădăcină și voi muri nemângâiată.
-E timpul să mă duc, suspină el.Orice ar fi, voi să mă așteptați cu încredere, pentru că mă voi întoarce.
Iese pe plajă îmbrăcat doar în cămașa de un alb imaculat, cusută la guler și la manșete cu fir de aur. Noaptea înstelată e caldă și liniștită, gândurile îi zboară departe așa că nici nu bagă de seamă că ajunge sus pe faleză de unde mai aruncă o dată privirea asupra mării. Tresare când vede într-un golf liniștit, legănându-se pe valuri, ancorată, o luntre cum nu mai văzuse niciodată. Deasupra seamănă cu spinarea unei balene, sclipind metalic, iar în față, botul îi este sticlos, răsdpândind razele lunii ca o jerbă de scântei. Ascultă încordat, dar în afară de clipocitul apei nu se aude nimic. Observă însă că din golf urcă șerpuind o potecă până pe culmea stâncoasă unde începe pădurea. O ia într-acolo la pas întins. Abia ajuns la marginea pădurii, aude o muzică stranie, simțindu-se atras într-acolo de o forță irezistibilă. Se oprește înmărmurit. Într-o poiană cu puzderie de flori, Fata Mării adună ceva cu foarte mare atenție. Stă cu spatele spre el, dar auzind fâșâitul abia percrptibil al pașilor prin iarbă, se întoarce ușor. Fața i se luminează într-un zâmbet galeș.
-Știu, surâde ea trist.mi-ai ascuns luntrea.
-Nu ți-am ascuns-o, se scuză Septimiu.Am venit s-o cer.
-Ajută-mă atunci să terminăm mai repede, apoi vom pleca la palatele tatălui meu din adâncuri.Dacă-i voi spune că ești om de treabă , te va ajuta.
Coboară amândoi spre țărmul mării. Pe dinăuntru luntrea este ca o casă. Abia se urcă la bord, că prind a se afunda vertiginos. Întunericul se risipește și în fața ochilor li se deschide o lume de vis. În jurul lor roiesc tot felul de pești și de vietgăți misterioase. Jos, pe fundul mării, se văd cetăți adevărate sub niște clopote de sticlă și luntrea coboară lin la unul dintre ele, trecând prin peretele subțire fără dificultate, ancorând într-un mic port unde se mai află câteva asemănătoare.
-Aici e țara mea, zice Fata Mării zâmbind, după ce tăcuse aproape tot timpul pentru a nu-l tulbura din gândurile lui. Să nu te temi. Poporul meu este un popor blând.
Pornesc pe jos prin acea cetate unde și casele și îmbrăcămintea localnicilor sunt cu totul altfel decât în lumea oamenilor. La palat e primit cu prietenie. Oamenii nu poartă arme și palatul nu are gărzi. După trei zile în care reușește să cunoască acea lume, se desparte de ea fără regret, pentru că nu s-ar fi simțit fericit acolo. Numai lacrimile din ochii Fetei Mării, pe care o îndrăgise, îl fac să simtă o durere sinceră.
-Du-te sănătos, îi zice ea, sărutându-l pe buze.
Împăratul îi dă la plecare o luntre mai mare și un luntraș care să-i treacă peste apă. Ajung în micul golf în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui. Casa pescarului i se pare lui Septimiu mai frumoasă ca toate palatele din lume. Cineva drag lui veghează la fereastra dinspre mare scrutând fără odihna depărtările și când îl vede, năframa albă flutură continuu de bun venit.

Viteza cu care lunecă pe apă acea luntre este amețitoare. Se scurge zi, se scurge noapte apoi iar zi și iar noapte…Prin fereastră se vede doar apă. De îndată ce ating țărmul, lumtrașul își ia rămas bun, întoarce și se pierde la scurt timp în zarea depărtată. Sunt pe o plajă cu nisip auriu extrem de fin de unde se vede în față liziera unei păduri cu arbori ciudați. Pornesc într-acolo.
-Opriți-vă! Tună o voce amenințătoare.
Abia atunci observă, într-un turn, ușor camuflat de crengile înfrunzite, un bărbat îmbrăcat într-un costum strălucitor, din care i se vede doar fața, foarte strâns pe corp,scoțându-i în evidență robustețea. La umăr poartă același tip de armă ca al zmeilor, dar nu pare ostil.
-Suntem călători pașnici și am vrea să vorbim cu Marele Înțelept din Cetatea Soarelui, i se adresează Septimiu cu îndrăzneală. De ești cumva om de-al lui, arată-ne drumul către cetate.
-Rămâneți pe loc, îi somează omul precaut. De va îndrăzni careva să facă vreo prostie, așa va păți.
Își îndreaptă arma spre unul din copacii răzleți cam de la o sută de pași și, instantaneu, din vârful lui țâșnește o lumină orbitoare, ca cea a fulgerului, despicându-l în două. Intră apoi în ghereta din vârful turnului și , pe când se întoarce el, apar alții doi, îmbrăcați la fel, care le spun să-i urmeze.
-Carul acesta vă va duce în cetate la înțeleptul pe care îl căutați.
Urcă destul de intrigați în acel vehicul misterios care seamănă foarte mult cu lotca, atâta doar că are roți, dar îi poartă pe drum cu aceeași repeziciune cu care îi purtase aceasta pe mare. Drumul trece paralel cu marea, urcând către munții pe care îi văzuseră încă din larg și, ajungând la poalele lor, continuă să urce, încolăcindu-se ca un șarpe uriaș ce se târâie leneș spre vârf, căutând locurile mai puțin abrupte. Călătorii sunt tăcuți și privesc cum marea rămâne undeva foarte jos și cum copacii pe lângă care trecuseră par niște tufe amărâte de scaieți. După ce ocolesc o stâncă masivă, undeva foarte sus li se arată, strălucitoare, Cetatea Soarelui.
Își fac emoționați intrarea într-o altă lume.Drmul este foarte neted; străzi largi mărginite de case zidite din piatră albă, având grădini cu verdeață și cu flori, fântâni și statui, stâlpi înalți acoperiți cu semne necunoscute. Pe mijlocul străzii aleargă alte vehicule de acest fel, iar pe margini se plimbă oameni cu fețele luminoase, lipsiți de griji. Vehiculul oprește în fața celei mai înalte clădiri din piață, atât de înaltă încât ar putea ajunge la nori pe timp înnorat. Carul îi lasă în fața ușii care se deschide singură, permițându-le să intre într-o sală foarte mare. Pe peretele din dreapta se vede soarele răsărind din valuri, iar pe cel din stânga asfințitul în spatele unui șir de munți. Pe cel din față e zugrăvit cerul cu stele necunoscute. Încăperea în care nu se află nimeni a fost în așa fel concepută, încât de la un timp îți dă impresia că te afli pe un câmp între munte și mare.
Înaintează timid spre celălalt capăt cu speranța că îi va aștepta cineva. Nici unul nu băgase de seamă că un ins ieșise dintr-o încăpere alăturată, printr-o ușă foarte bine camuflată în formele de relief ale munților și urmărea cu atenție zborul planat al șoimului care descria cercuri largi în acel spațiu atît de straniu.
-Cei ce iubesc animalele au suflet bun, surâde el, după ce pasărea se așază căutându-și un loc cât mai confortabil între labele și botul lui Mor, alături de Brunuța.
Cu toții se întorc surprinși, descoperind un bărbat în flarea vârstei, la fel de înalt și de bine făcut ca ceilalți pe care îi întâlniseră. Acesta poartă îmbrăcăminte civilă, pantofi, pantaloni și cămașă cu mâneci scurte de un alb imaculat.
-Sănătate și prietenie, îi urează Septimiu.
Necunoscutul se înclină, zâmbind curtenitor
-Am pășit pe pământul vostru astăzi dimineață…
-Am văzut.
-Când? Se minunează Petre. Poate adineauri când am intrat aici.
-Nu , nu, zâmbește larg străinul. Chiar dimineață când ați venit de pe mare. Pe mine mă cheamă Albinon și sunt destul de bine informat.
Îl urmează într-un gang lung cu o sumedenie de uși asemănătoare de o parte și de alta.
Îi invită într-o încăpere aproape întunecoasă unde pâlpâie mai multe luminițe colorate. Albinon apasă un buton și unul din pereții netezi ca sticla se luminează și pe suprafața lui apare o lume aievea. În față li se arată drumul pe care urcarseră, pădurea, turnul cu omul de pază, atât de aproape încât i se aude răsuflarea, apopi plaja și marea cu valurile învolburate.
Albinon caută ceva în apropierea peretelui, lumina se stinge și se reaprinde. Pe perete apare marea liniștită cu un punct întunecat care crește și se aprtopie de mal.
Luntrea! Un murmur de stupefacție iese din piepturile lor când se văd pe ei înșiși coborând pe țărm.
-Uite-l pe Mor com se rostogolește pe nisip, satrigă Petre ca un copil.
-Dar uitați-vă la Brunuța, țipă și Maricel, fuge și ea ca o apucată.
-Toți ne-am bucurat când am pus picioarele pe pământ după atâta cale pe apă, zâmbește blând Flavia Augusta.
-Acum crezi? Îl întreabă Albinon pe Petre.
-De crezut cred, dar nu prea înțeleg cum se poate.
-Într-o zi vei înțelege.
-Acum haideți să discutăm.
Face lumină și le arătă niște jilțuri pe care să șadă.
-Așadar…
-Am venit atâta amar drum numai pentru faptul că tu singur ne poți ajuta.
-Cel pe care voi îl numiț Împăratul Negurilor este un dușman al meu de moarte. L-aș distruge, dar armele noastre ar face mult rău oamenilor.Vă ajut pe voi să căutați tot ce-i trebuie să poată pleca pentru totdeauna în lumea lui îndepărtată.
Femeile rămân în palat, iar bărbații urcă în vehiculul acela rapid, ies din cetate și străbat un platou arid cu vegetație săracă. De jur împrejur se înalță șiruri de munți foarte înalți cu vârfurile albăstrii acoperite pe alocuri de zăpadă. Drumul ocolește niște stânci apoi coboară într-o calotă cu pereții netezi, săpată parcă de mâna omului. Fundul calotei este pavat cu dale mari de piatră iar ceva mai încolo se află un lac glaciar în care se oglindește cerul. Pe una din marginile calotei stau în șir cîteva păsări mari de oțel pe care joacă razele soarelui ca pe lama săbiei. În apropiere se află același turn cu paznic. Paznicul coboară și-i spune lui Albinon multe lucruri neînțelese.
-Iată, una din aceste păsări vă va duce spre îndepărtatele lumi de dincolo.
Se apropie uimiți și le dau ocol, pipăindu-le. Abia când sunt lângă ele realizează că sunt imense. Albinon le face semn să-l urmeze pe niște scări ce coboară spre luciul lacului. La capătul scărilor descoperă intrarea într-o grotă pe care traversând-o ajung într-o hală mare unde domnește un zgomot de nedescris. Pe margini se află cuptoare în care se topesc metale, iar aproape în tot spațiul o mulțime de oameni care ciocănesc și șlefuiesc obiecte metalice de cele mai misterioase forme. Când se apropie Albinon, se opresc o clipă din nlucru și-i zâmbesc cu prietenie. Urcă apoi niște scări de fier până pe o platformă din înălțimea căreia totul pare un furnicar. De acolo trec de - o ușă grea și pătrund într-o altă hală . Aici, oameni îmbrăcați în alb mânuiesc fel de fel de sticlării în care clocotesc lichide nemaiîntâlnite. Albinon îi dă în primire unui tânăr care, după ce află despre ce este vorba, îi asigură zâmbindu-le prietenos că în căteva zile, cel mult o lună, vor avea toată știința de care au nevoie pentru a stăpâni pasărea de foc. Albinon pleacă spunându-le că va reveni doar când vor fi gata-.
După plecarea lui, tânărul le dă echipament întocmai ca a santinelelor și încep pregătirea.-
-Astea o să vă ferească și de frig și de căldură, numai de raza ucigașă nu, dar aici n-aveți a vă teme de ea
Ziua muncesc din greu ridicând greutăți, împingând care masive, trăgând la foile mari ce întețesc focul, până când cad de oboseală, iar noaptea se culcă pe niște paturi albe, tari ca piatra. De cum se întind, ploeapele cad grele, dar în timp ce se odihnes, mintea le rămâne trează spre altă lume, iar vocea lui Albinon le poartă pașii prin ea, dezvăluindu-le secretele vieții și morții. Cu fiecare dimineață ce se adaugă sunt alți oameni, cu fiecare oră care trece privesc lumea cu alți ochi. ”Voi sunteți oameni aleși, aud vocea lui Albinon în ultima noapte. Cel pe care îl numiți Împăratul Negurilor este o ființă malefică din altă lume care are nevoie de voi. Ceea ce ați văzut de-a lungul drumului n-a fost decât înșelătorie, halucinație colectivă în care v-a aruncat ca să vă poată manipula. Vă las să mergeți acolo numai pentru că , întorcându-vă, veți sevi binelui oamenilor.
În cea de a treizecea zi, când totul e gata, Albinon vine să-i vadă și este mulțumit de ei. Le aduce și pe domnițe care învățară și ele multe lucruri despre lumea de acolo apoi își iau rămas bun pentru totdeauna, deoarece, la întoarcere, pasărea îi va purta până dincolo de apă. La despărțire îi întinde lui Septimiu o casetă cu viața lui.
-Iată casa noastră, zice Septimiu după ce urcară la bord. Peste 120 de zile vom fi la Herna, iar peste alte 216 la Mileea. Domnul să ne ajute!
-Chiar din prima zi ascultă povestea cutremurătoare a vieții lui Albinon. Se opusese voinței tatălui său și de aceea fusese izgonit din lumea lui pe o mie de ani. Se așezase departe de lumea oamenilor, dar își alesese câțiva pe care îi învățase tot ce știa el și întemeiase Cetatea Soarelui.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!