agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2753 .



Sponsalia 9
screenplay [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Aristo Fanfan ]

2007-07-11  | [This text should be read in romana]    | 




În cea de a 120-a zi ajung la Herna și coboară cu o navetă pe un câmp verde, la marginea unei păduri, în apropierea mării, de unde iau apă cât să le ajungă încă 216 zile.Un soare blând, primăvăratec, abia se ridicase pe cer vestind o zi frumoasă. Nu departe de locul în care se află, se vede o cetate mare cu multe turnuri înalte.
-Ce-ar fi să mergem până acolo? întreabă Petre așa într-o doară. Am vedea ce fel de lume trăiește și pe aici.
-Mai bine să nu ne ducem, e de părere Septimiu, pentru că nu putem ști peste ce vom da și n-aș vrea să avem probleme.
În clipa aceea însă, sunt înconjurați de oșteni înarmați până-n dinți. Armele lor însă nu le pot face nimic.
-Cine sunteți? îi întreabă mai marele lor cu semeție.
-Călători pașnici spre alte lumi, îi răspunde Septimiu cu blândețe. Am venit doar să luăm apă.
-Asta vom stabili noi. Urmați-ne la palat !
-Vedeți-vă de ale voastre. Suntem mai tari decât voi și nu vrem să vă face nici un rău.
Comandantul oștilor râde încrezător, arătând spre marginea păduri unde se văd mulțime de armuri sclipind în bătaia soarelui.
-Chiar dacă sunteți sute și mii, tot noi suntem mai tari.
-Așa ?
-Așa. Mergeți în cetate și spuneți-i celui care v-a trimis că n-are rost să vă faceți de lucru cu noi pentru că plecăm.

Comandantul se retrage, dar de la marginea pădurii câțiva monștri metalici aruncă foc asupra lor, fără să sperie însă pe nimeni. Septimiu le ordonă alor săi să se arunce la pământ. Pădurea și văile vuiesc de sunetul armelor, pământul se cutremură.
-Să-i speriem puțin, Petre, îl atenționează Septimiu, dar să nu moară nimeni. Să nu care cumva să ne strice pasărea de foc.
Își îndreaptă armele și dintr-o străfulgerare topesc doi uriași metalici, despică câțiva copaci și fac praf și pulbere bolovanii pe care - i folosesc drept parapeți. Înspăimântați de moarte, soldații aruncă armele și dau să fugă. Septimiu și Petre înaintează cu armele ațintite spre ei. Comandantul se aruncă cu fața-n țărână:
-Fie-ți milă, înălțimea ta, și vino cu mine-n cetate că de nu, preaputernicul Sada mă va spânzura.
-Dar noi n-avem timp de pierdut…
Omul se face mic ca un vierme, se lasă în genunchi, împreunându-și mâinile cu disperare. Ochii umbriți de-o tristețe sfâșietoare privesc în gol fară speranță.
-Nu mă poți lăsa să mor, înălțimea ta. Nu e drept să mă lași să mor….
Septimiu se lasă înduplecat de văicărelile comandantului, aranjează lucrurile în așa fel încât să nu se poată apropia nimeni de pasărea de foc apoi urcă toți într-un car de luptă și pornesc spre cetate. Conducătorul carului se îngrozește de-a binelea când îl vede și pe Mor urcând și destul de des își întoarce privirile bănuitoare spre el. Drumul este parscurs cât ai bate-n palme. În cetate, pe străzile netezi aleargă o sumedenie de alte care, iar pe lângă ziduri mulțime de lume (mașini și îmbrăcăminte tipice anilor 40-50). Sunt oameni frumoși, de statură potrivită, robuști și în cea mai mare perte blonzi. Carul de luptă intră în viteză într-o curte interioară cu santinele înarmate la toate porțile. Străbat niște coridoare lungi, urcă apoi niște trepte acoperite cu covoare pufoase până când ajung în fața unei uși mari unde soldații din gardă încremenesc ca niște statui. Pătrund într-o încăpere nu prea mare, scăldată în lumina deplină a zilei care străbate prin ferestrele înalte. Acolo se află o masă rotundă și mai multe jilțuri tapițate cu piele verzuie. Un om urmărește cu brațele încrucișate furnicarul care trece în sus și-n jos pe sub acea fereastră. Le simte prezența , dar parcă nu-și poate dezlipi privirile de pe frământarea continuă a mulțimii de dincolo de zid. După câteva momente se întoarce privindu-i cu surprindere. Nu este un om chiar tânăr, dar arată încă bine, este vioi și pare în deplinătatea forțelor.Fața, cu trăsături regulate, are o piele albă, întinsă, doar în colțurile ochilor căprui se văd mici cute care însă nu schimbă cu nimic aspectul plăcut al fizionomiei. Îi poftește să ocupe loc în jurul mesei și se așază și el.
-Iată-vă, în sfârșit, oftează el. Nu știu de ce fugiți mereu și vă ascundeți.
-Dar noi n-am mai călcat pe aici în viața noastră, se revoltă Petre.
-Nu chiar voi, dar alții de-ai voștri, surâde omul. Nu este doar prima oară când vreau să vă întâlnesc și să vă propun să colaborăm. E tulburător când mă gândesc din ce hăuri imense veniți….
-Legea călătorilor galactici ne oprește să ne amestecăm în mersul lucrurilor din lumile pe care le străbatem.
De ce? Voi m-ați putea ajuta să devin stăpânul lumii și atunci casa mea ar fi și casa voastră.
Se ridică în picioare desfăcându-și brațele cu lăcomie.
-Stăpânesc jumătate din Herna, dar nu-mi ajunge.O vreau toată ! Vreau să fiu stăpânul acestei lumi și o să fiu! De mi se vor împotrivi, îi voi lovi cu fulgerul fulgerelor, aducător de moarte.
Acela șterge totul, rămâne doar pustiul…praful și pulberea,…continuă Sada în transă.
-Și ce vei câștiga din asta? îl întreabă Petre uimit.
-Voi ști că nu împart puterea cu nimeni!
-Dar de la noi ce aștepți? îl oprește Septimiu cu asprime.
Glasul lui Sada devine lingușitor, iar el se face parcă mai mic și fața i se schimonosește într-o grea suferință.
-Să mă apărați de armele lor, de focul acela nestins.
Septimiu fierfbe de mânie și nemaiputând suporta izbucnește:
-Cum îndrăznești să ne ceri asemenea lucru ? Vrei să te ferim de moarte în timp ce tu semeni moartea?
În clipa aceea masca tipului slugarnic dispare și devine cel adevărat, dictatorul cu vocea tăioasă.
-Oricum nu mai aveți ce face, sunteți prizonierii mei. Dacă vreți să vă mai întoarceți în lumea voastră, trebuie să mă ajutați! Puterea voastră a rămas jos la malul mării, aici sunteți slabi….Îmi pare bine că oamenii mei v-au prins…
Râde potoilit.
-Te înșeli , Sada. Oamenii tăi nu ne-ar fi putut prinde dacă n-am fi venit noi de bună voie, zice Septimiu.
-Și tu chiar vrei să te cred ?
-Dacă am fi vrut, i-am fi putut face scrum într-o secundă.
Se uită o clipă la ei neîncrezător.Toți sunt liniștiți arătând că nu se tem de nimic. Îi învăluie într-o privire plină de batjocură și de ură apoi apucă șnurul ce atârnă lângă una din draperii și-l scutură cu nervozitate.Se aude un huruit puternic și ușa este barată cu grilaj greu de fier.
-Așa, puilor.De aici nu iese nimeni până nu-mi îndepliniți dorința.
Septimiu își ia liniștit arma de la șod, o îndreaptă spre grilaj și din vărful țevii acesteia țâșnește o rază subțire care retează barele groase cât ai clipi și acestea se prăvălesc cu zgomot. Sada pălește și cuvintele i se opresc pe buze.Își revine însă repede.:
-Prea puternice stăpâne, mârâie aruncându-se în genunchi la picioarele lui Septimiu, nu mă poți părăsi așa. Vreau să-mi apăr poporul de moarte.
-Minți, câine, se repede la el Petre gata să-i dea o palmă. Tu singur ai spus că vrei să stăpânești lumea. Cum credeai că ne poți obliga să te apărăm când suntem mai tari și decât cei de care te temi tu?
-Nu știu ce să zic... M-am gândit că poate...…
-Ești bolnav, Sada. Ia vezi, Mor, ce-i cu individul ăsta.
Ursul care se joacă cu Falco și cu Brunuța mai la o parte, se ridică și-l ia în brațe lingându-l pe obraz.
-Iertați-mă, scâncește Sada din brațele animalului, trebuie să mă iertați, nu se poate să nu mă iertați…
-Lasă-l în pace, Mor, îl oprește Septimiu.
Sada Pare acum o zdreanță.
-Liniștește-te, Sada, doar ești stăpânul unei jumătăți de lume și nu se cade să te văicărești așa. Noi nu putem să ne amestecăpm în certurile voastre.
-Nu vreți, suspină Sada. Ce înseamnă pentru voi jumătate din locuitorii Hernei ? Dacă n-ați fi trecut pe aici, nici n-ați fi știut că există…
-Asta nu contează. Acum știm că există și acei locuitori au dreptul la viață. Noi iubim viața oriunde s-ar afla ea, zice Flavia Augusta care în tot timpul discutase cu celelalte domnițe, fără să dea atenție prea mare celor spuse de cei doi interlocutori.
O privește lug ca și cum abia atunci ar fi văzut-o iar frumusețea și blândețea ei îl dezarmează.
-N-am avut noroc, suspină el. Voi sunteți niște sentimentali care cred în anumite valori etice…ha, ha,ha ! Plecați…Ce importanță ar avea pentru voi dispariția unei lumi care n-a existat din punctul vostru de vedere până când v-ați oprit aici și nu va exista după ce veți pleca acolo…(arată spre cer.) Plecați…
-Ascultă, vierme, se mânie Petre, apucândul de bărbie, de vei face vreo porcărie, când ne vom întoarce, să te ascunzi în gaură de șarpe că și de acolo te vom scoate și te vom pârli la foc mic.
Sada clipește din ochi neliniștit, dar nu zice nimic până când îi vede din nou în carul de luptă.

Înteriorul unei nave spațiale. Prin peretele de sticlă din fața bordului se vede imensul spațiu interstelar.
În cea de a duăsute șaisprezecea zi ating țărmurile Mileei. E o mare verzuie și linștită. Din valuri se ridică un soare blând risipind pâclele dimineții. În apropierea mării se văd zidurile unei cetăți. După ce-și asigură pasărea de foc în așa fel încât nimeni să nu se poată apropia de ea, se îndreaptă într-acolo pe jos. Pășesc alături tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Spre mirarea lor, cetatea nu are nici porți, nici santinele. Deși e devreme, străzile sunt pline de lume. Se amestecă în mulțime, dar nimeni nu se miră nici de îmbrăcămintea lor, nici de uriașul Mor care pășește nepăsător printre ei. În Mileea oamenii sunt înalți și puternici ca cei din Caetatea Soarelui, au înfățișare plăcută, păr negru tuns scurt și fața măslinie.Toți sunt tineri și în putere. Atât bărbații cât și femeile au picioarele goale cu pielea bronzată întinsă pe mușchi, astfel încât le dă un aer de frumusețe robustă. Pare o lume total lipsită de griji. Opresc un trecător și-l întreabă unde este casa lui Helinon. Acesta zâmbește și le strânge mâinile cu prietenie.
-Se vede că veniți de departe, dar după înfățișare se pare că suntem frați buni. Așteptați-mă doar o clipă și vă voi conduce la casa lui Helinon.
Omul intră într-o casă, dar revine foarte repede și-i poftește să urce într-un car ce se afla în fața acesteia. În Mileea toate casele sunt înalte, vopsite în culori vii cărora lumina soarelui parcă le dă viață. Străbat cetatea în goană, dar nu pot să nu remarce faptul că în mulțimea de pietoni nu văd nici bătrâni, nici copii. Undeva la margine, pe un deal, se vede o casă impunătoare, albă,.foarte frumoasă, în mijlocul unei grădini cu arbori îngrijiți. Carul trage aproape. Până sus trebuie să urce câteva trepte dintr-un material extrem de alb. Abia când ajung în grădină își dau seama că sunt într-o altă lume.Și arborii și florile arată cu totul altfel decât pe pământ. Niște căprioare blânde se plimbă fără frică prin parc, iar pe ramurile copacilor ciripesc păsări viu colorate.
Helinon îi așteaptă pe un jilț în fața casei, înfășurat într-un pled moale. Fața îi este luminată de un zâmbet prietenesc. De pe terasa pe care se află, trei trepte coboară spre bazinul cu albă limpede prin care se vede fundul. Mai de-o parte, îm grădină, se află o fântână superbă ce reprezintă o fată frumoasă care toarnă apă dintr-un ulcior într-un vas alb. Vasul este plin, dar cu toate acestea, peste marginile acestuia nu se revarsă nici un strop de apă.Helinon se ridică și-i întâmpină cu sinceră încântare.
-Viață și bucurie, le urează el cu brațele deschise.
-Viață și bucurie, preaputernice Helinon, răspunde Septimiu înclinându-se.
Înainte de a-i primi în casă, Helion îi invită să se scalde în bazin. De îndată ce intră, simt puterea extraordinară a apei.În clipa în care se afundă în apă, Mricel devine om normal ca toți ceilelți în uralele călătorilor.

Toți trec pe rând și iau câte o gură de apă din vasul alb în care fata din piatră își varsă ulciorul. Mob, soția lui Helinon, îi așteaptă cu bucate pământene, mărturisind că i-a cerut informații amănunțite lui Albinon, ca s-i poată trata ca pe niște oaspeți dragi.
Masă îbelșugată: fripturi, delicatese, vinuri variate, fructe necunoscute, unele mari, roșii, altele gălbui și lungi, iar altele verzi ca smaraldul cu miez zemos…Înainte de a se așeza la masă, îmbracă niște cămăși albe dintr-o țesătură fină, ca într-un ritual. Gazdele servesc doar fructe și vin.
După ce isprăvesc masa, ies în grădină unde Helion și Mob îi învață un joc interesant cu mingi albe pe care îl deprind repede.și se joacă cu mare plăcere până la căderea serii. La sfârșitul jocului, constată cu uimire că nu sunt obosiți deloc deși alergaseră toată după-amiaza. Și totuși adorm deîndată ce pun capul pe pernă.
Zilele se scurg linear, întru fericire paradisiacă, apăsătoare de la un timp. Intr-o dimineață, Falco nu-și poate stăpâni instinctul ucigaș și sfâșie una din păsările viu colorate din grădină. Atunci apare prima grimasă de durere pe fața lui Helinon care la un moment dat se transformă în neliniște și apoi în frică. Își aduce aminte că rana unui cuțit i-ar putea aduce și lui moartea. Cu ochii plini de tristețe ia pasărea și o îngroapă în fundul grădinii. Septimiu se apropie de el și-i cere iertare, amintindu-i că ar fi timpul să se pregătească de plecare.
-Veți mai sta încă șase zile, zice el încercând cu greu să-și ascundă tulburarea, timp în care veți vedea tot ce n-ați văzut până acum. În cea de a șaptea zi vă voi duce la templul vieții veșnice, pentru că atunci veți avea toată știința necesară ca să pășiți acolo.
În fiecare zi vizitează cîte o comunitate. Locuitorii Mileei sunt absolut liberi, fără conducători, fără armată, fără preoți. Autoritatea o exercită capul familiei, iar sancțiunile pentru încălcarea legii le dă Spiritul Universal. Toți sunt vegetarieni și nemuritori, nu au copii și nu îmbătrânesc.
În cea de-a șaptea zi Helinon îi duce la Templul vieții veșnice. E o clădire monumentală cu cupolă monolitică, sculptată în marmură roșie. Înainte de a intra se așază pe băncile de pe aleea mărginită de arbori umbroși. Se lasă o liniște grea, fiecare rămânând cu gândurile sale.Septimiu se ridică vădit emoționat.
-Fiecare veți face cum veți dori. Eu unul ma tem de eternitate…
Flavia Augusta se apropie, îl cuprinde de mijloc și-și lasă capul pe umărul lui.
-Și eu…Multe lucruri minunate am văzut în țara ta înțeleptule Helinon, dar eu nu pot vedea fericirea în felul acesta. Unde sunt copiii cu zburdălnicia și inocența lor ?
-Pentru noi timpul biologic s-a oprit la ora amiezii…
-O lume fără copii este o lume moartă…
-Când accepți nemurirea, trebuie să înțelegi că roata se oprește, nu mai există naștere, îmbătrânire, moarte naturală, dar în anumite condiții poate apărea moartea accidentală.
Toți ceilalți se strâng în jurul Flaviei și a lui Septimiu cu fețele luminate de o adâncă înțelegere.
-Bănuiam că nu veți primi, surâde trist Helion
Pătrund în templu apăsați de o neliniște bizară. Înăuntru e o mare de lumină fără de margini. Sus de tot, în înălțimi colosale, strălucește o lumină asemănătoare luminii soarelui, dar bolta seamănă cu cerul și cu marea și domnește o liniște de început de lume. La intervale egale se aud sunete diafane de clopoței de argint. Pășesc pe covorul moale cu sfială. Acolo unde s-ar părea că este asfințitul acelei lumi, joacă ca niște șerpi limbile roșcate-albăstrii ale unui gard de foc de înălțimea unui om. Dincolo se află statuia vieții eterne cu rochie albastră ca cerul senin , încinsă cu brâu de aur, purtând pe umeri mantie albă. În mâna dreaptă ține o torță cu foc nestins, mai strălucitor decât soarele, iar cu stânga parcă-i cheamă la pieptul ei cu zâmbet cald.
-Cine vrea viață fără de moarte să treacă dincolo de perdeaua de foc, îi îndeamnă Helinon.
Ecoul cuvintelor lui răsună ca într-o peșteră.apoi se face liniște și se aud doar clopoțeii.
-Ah, de te-aș putea înțelege, oftează Septimiu. Mintea mea însă nu te poate cuprinde și mă tem de veșnicie…
Vorbele lui pioase ca o rugăciune plutesc peste lume ca un freamăt de codru în bătaia unui vânt liniștit iar ceilalți își pleacă frunțile în semn de încuviințare.
-Apropiați-vă până la un pas de foc, îi îndeamnă Helion.
Lumina torței se intensifică și asupra lor se revarsă o ploaie de raze și stropi de lumină le cad pe față ca stropii de ploaie și acum clinchetul clopoțeiilor crește și el.
-Iată, zice Helion, ați primit botezul luminii celei nestinse. Nu sunteți nemuritori, dar dar veți rămâne tinri preț a câteva zeci de vieți omenești dacă vă veți feri de fier, de apă și de foc.
-Ce miracol ! se minunează Petre.
Nu -i miracol, îl contrazice Helion, Este purificarea organismului de tot răul și întărirea lui să nu poată fi atins de nici o boală. Celulele se regenerează rapid și organismul nu îmbătrânește.
-Și acum ce se va întîmpla cu noi? întreabă Maricel cu înfrigurare.
-Așa cum v-am spus , veți trăi foarte mult. Voi aveți misiunea să-i ajutați pe oameni să înțeleagă misterele firii, ale mersului lucrurilor și să -i îndrumați spre clădirea unei lumi mai bune. Vedeți, eu am fost ultimul rege el întregii Milee, dar acum nu mai este nevoie de conducător așa că sunt simplu cetățean.
Helinon le strânge mâinile prietenește ca și cum s-ar revedea a doua zi, apoi se îndreaptă liniștit spre casa lui albă.
Odată ce urcă la bord, discul de foc își reia zborul prin imensul spațiu stelar până ajung la Herna.
Coboară doar bărbații purtând costumele de protecție cu mască.
Î n fața lor se întinde un deșert dezolant, presărat cu ruinele fostelor cetăți. Un soare străin își împrăștie razele peste o lume moartă. În locul pădurii se întinde acum un pustiu dezolant unde vântul ridică nori de cenușă. Cuvintele sunt de prisos în fața unui asemenea dezastru.
-Nenorocitul de Sada, scrâșnește Petre. Ar fi trebuit să-l spânzurăm de ușa casei sale.
-Dacă am fi știut, oftează Septimiu.

După alte o sută șaisprezece zile, nava ajunge pe țărmul mării celei mari, la casa pescarului care se minunează cînd dă cu ochii de ei, recunoscând clar că nu-și făcuse mari speranțe să-i vadă revenind.
Al doilea popas îl fac la curtea lui Constantinus. Discul de foc îl lasă în pădure, departe de ochii oamenilor.E mare bucurie și petrecere. Flavia Augusta nu mai acceptă lupte cu gladiatori și cu animale. Se bucură mult când împăratul îi spune că vrea să se împace cu tatăl ei.. A doua zi își iau rămas bun și pleacă.
În zbor lin, revăd drumul, dar nici pomeneală de palatele zmeilor și de pădurea fermecată. Pe locul unde ar fi trebuiot să fie palatul din Râpa Neagră se înalță acum o clădire ciudată cu turn înalt pe care se învârt niște pale mari ca ale morilor de vânt. Îi așteaptă Împăratul Negurilor îmbrăcat ca un muncitor de rând. Le zâmbește prietenos.
-M-ați salvat de la acest exil.
-Da, dar tot atât de bine puteam pieri, se burzuluiește Petre.
-După cum se vede, nu numai că n-ați pierit, dar ați învățat o mulțime de lucruri care le vor fi de folos pământenilor.
Septimiu îi dă un ulcior mare din apa cea prețioasă apoi îl salută și pleacă la curtea împăratului Conștanțius.
Bucurie imensă, serbări , nunți. Trei nunți deodată.

-FINAL-

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!