ACTUL AL TREILEA

Scena I

Înainte de ridicarea cortinei, zgomot de țimbale și de tobă. Cortina se ridică pe un soi de sărbătoare de bâlci. În centru, o draperie în fața căreia, pe o mică estradă, se află Helicon și Caesonia. Instrumentiștii, de fiecare parte. Așezați pe scaune, cu spatele la spectatori, câțiva patricieni și tânărul Scipio.
HELICON (declamând pe un ton de bâlci): Apropiați-vă! Apropiați-vă! (Þimbale.) Zeii au coborât din nou pe pământ. Caius, Cezar și zeu, supranumit Caligula, le-a împrumutat propriu-i chip omenesc. Apropiați-vă, muritori de rând, miracolul sacru se desfășoară chiar sub ochii voștri. Printr-o favoare specială acordată binecuvântatei domnii a lui Caligula, secretele divine sunt oferite tuturor privirilor.
Þimbale.
CAESONIA: Apropiați-vă, domnilor! Adorați și dați-vă obolul! Misterul ceresc e azi la-ndemâna tuturor pungilor.
Þimbale.
HELICON: Olimpul și culisele lui, intrigile, intimitățile și lacrimile lui. Apropiați-vă! Apropiați-vă! Veți afla întregul adevăr despre zeii voștri!
Þimbale.
CAESONIA: Adorați și dați-vă obolul. Apropiați-vă, domnilor! Reprezentația începe.
Þimbale. Mișcare de sclavi care aduc pe estradă tot felul de obiecte.
HELICON: O reconstituire impresionantă prin adevărul ei, o realizare fără precedent. Decorurile maiestuoase ale puterii divine coborâte pe pământ, o atracție senzațională și nemărginită, fulgerul (sclavii aprind focuri artificiale), trăsnetul (se agită un butoi plin cu pietre), destinul însuși în marșul său triumfal. Apropiați-vă și priviți!
Trage draperia într-o parte și Caligula, costumat grotesc în chip de Venus, apare pe un piedestal.
CALIGULA (amabil): Azi sunt Venus.
CAESONIA: Adorația începe. Prosternați-vă (toți, în afară de Scipio, se prosternă) și repetați după mine rugăciunea sacră către Caligula-Venus: „Zeiță a durerilor și a dansului..."
PATRICIENII: „Zeiță a durerilor și a dansului..."
CAESONIA: „Născută din valuri, vâscoasă și amară, sărată și înspumată..."
PATRICIENII: „Născută din valuri, vâscoasă și amară, sărată și înspumată..."
CAESONIA: „Tu, care ești ca un râs și un regret..."
PATRICIENII: „Tu, care ești ca un râs și un regret..."
CAESONIA: „... un dezgust și o însuflețire..."
PATRICIENII: „... un dezgust și o însuflețire..."
CAESONIA: „Învață-ne pe noi indiferența care face să renască iubirile..."
PATRICIENII: „Învață-ne pe noi indiferența care face să renască iubirile..."
CAESONIA: „Dezvăluie-ne noua că adevărul acestei lumi e lipsa oricărui adevăr..."
PATRICIENII: „Dezvăluie-ne nouă că adevărul acestei lumi e lipsa oricărui adevăr..."
CAESONIA: „Și dă-ne nouă puterea de-a trăi la înălțimea acestui adevăr fără seamăn..."
PATRICIENII: „Și dă-ne nouă puterea de-a trăi la înălțimea acestui adevăr fără seamăn..."
CAESONIA: Pauză!
PATRICIENII: Pauză!
CAESONIA (reluând): „Copleșește-ne pe noi cu darurile tale, luminează-ne nouă chipurile cu nepărtinitoarea ta cruzime, cu ura ta absolut obiectivă; desfă deasupra ochilor noștri mâinile tale pline de flori și de crime."
PATRICIENII: „... mâinile tale pline de flori și de crime."
CAESONIA: „Primește-i pe copiii tăi rătăciți. Primește-i în adăpostul pustiit al iubirii tale nepăsătoare și dureroase. Dă-ne nouă pasiunile tale fără obiect, durerile tale fără motiv și bucuriile tale fără viitor..."
PATRICIENII: „... și bucuriile tale fără viitor..."
CAESONIA (susținut): „Tu, atât de goală și de învăpăiată, inumană, dar atât de pământeană, îmbată-ne pe noi cu vinul nepăsării tale și satură-ne pe noi pentru totdeauna în inima ta neagră și sărată."
PATRICIENII: „Îmbată-ne pe noi cu vinul nepăsării tale și satură-ne pe noi pentru totdeauna în inima ta neagră și sărată."
După ce patricienii pronunță și ultima frază, Caligula, până atunci nemișcat, se scutură și, apoi, cu o voce foarte puternică:
CALIGULA: Se aprobă, copii, dorințele voastre vor fi îndeplinite.
Se așază turcește pe piedestal. Unul câte unul, patricienii se prosternă, își lasă obolul și se rânduiesc pe latura dreaptă, înainte de a ieși. Ultimul, tulburat, uită să-și dea obolul și se retrage. Dar Caligula, dintr-un salt, e în picioare.
CALIGULA: Hei! Hei! înapoi, băiete! E frumos să mă adori, dar și mai frumos să mă îmbogățești. Mulțumesc. Așa mai merge. Dacă zeii n-ar avea altă bogăție decât dragostea muritorilor, ar fi la fel de săraci ca și săracul Caligula. Și-acum, domnilor, vi se îngăduie să plecați și să răspândiți în oraș vestea despre uimitorul miracol la care v-a fost dat să asistați: ați văzut-o pe Venus, ceea ce se cheamă a vedea, cu ochii voștri pământești, și Venus v-a vorbit. Duceți-vă, domnilor! (Mișcare printre patricieni.) O clipă! La ieșire, s-o luați pe coridorul din stânga. Pe cel din dreapta am pus soldați să vă asasineze.
Patricienii ies în mare grabă și cam în dezordine.
Sclavii și muzicanții dispar.

Scena II

Helicon îl amenință pe Scipio cu degetul.
HELICON: Scipio, iar ai făcut pe anarhistul!
SCIPIO (către Caligula): Ai pângărit zeii, Caius.
HELICON: Ce-o fi vrând să-nsemne asta?
SCIPIO: După ce-ai însângerat pământul, acum pângărești și cerul.
HELICON: Acestui tânăr îi plac grozav vorbele mari.
Se duce să se întindă pe un divan.
CAESONIA (foarte calmă): Repede te mai pornești, băiete; la ceasul acesta, în Roma, sunt oameni care mor pentru discursuri mult mai puțin elocvente.
SCIPIO: M-am hotărât să-i spun lui Caius adevărul.
CAESONIA: Ei bine, Caligula, este exact ce-i lipsea domniei tale: o strălucită personalitate morală.
CALIGULA (interesat): Așadar, tu crezi în zei, Scipio?
SCIPIO: Nu.
CALIGULA: Atunci, nu te mai înțeleg: de ce ești atât de grăbit să denunți pângăririle?
SCIPIO: Pot să neg un lucru fără să mă consider obligat a-l murdări și fără a le răpi altora dreptul să creadă în el.
CALIGULA: Dar asta-i modestie, adevărată modestie! O, dragă Scipio, sunt foarte mulțumit pentru tine. Și te invidiez, crede-mă... Fiindcă-i singurul sentiment pe care nu-l voi încerca, poate, niciodată.
SCIPIO: Nu pe mine ești gelos, ci chiar pe zei.
CALIGULA: Dacă vrei să știi, asta o să fie și marea taină a domniei mele. Tot ce mi se poate reproșa, azi, e că am mai făcut un mic progres pe calea puterii și a libertății. Pentru un om căruia îi place puterea, rivalitatea zeilor devine ceva supărător. Am înlăturat-o și p-asta. Le-am dovedit acestor zei fictivi că omul, dacă are voință, chiar și fără nici o ucenicie, poate să exercite și caraghioasa lor meserie.
SCIPIO: Asta-i și pângărirea, Caius.
CALIGULA: Nu, Scipio, asta-i clarviziune. Pur și simplu, am înțeles că nu există decât o singură modalitate de a fi egal cu zeii: e suficient să fii la fel de crud ca ei.
SCIPIO: E suficient să devii tiran.
CALIGULA: Ce este un tiran?
SCIPIO: Un suflet orb.
CALIGULA: Nu-i chiar așa, Scipio. Tiran e omul care sacrifică popoare ideilor și ambiției sale. Eu n-am idei și nici n-am ce să mai doresc în materie de onoruri și putere. Dacă exercit totuși această putere, o fac doar ca pe-o compensație.
SCIPIO: La ce?
CALIGULA: La prostia și ura zeilor.
SCIPIO: Ura nu se compensează prin ură. Puterea nu-i o soluție. Eu nu cunosc decât un singur mod pentru a cumpăni ostilitatea lumii.
CALIGULA: Care?
SCIPIO: Sărăcia.
CALIGULA (îngrijindu-și picioarele): Va trebui s-o încerc și p-asta într-o zi.
SCIPIO: Până una-alta, în jurul tău mor destul de mulți oameni.
CALIGULA: De fapt, Scipio, destul de puțini. Știi câte războaie am refuzat?
SCIPIO: Nu.
CALIGULA: Trei. Și știi de ce le-am refuzat?
SCIPIO: Fiindcă puțin îți pasă de măreția Romei.
CALIGULA: Nu, fiindcă respect viața omenească.
SCIPIO: Îți bați joc de mine, Caius.
CALIGULA: Sau, cel puțin, o respect mai mult decât respect un ideal de cucerire. Dar e la fel de adevărat că n-o respect mai mult decât îmi respect propria viață. Și dacă mi-e ușor să ucid e fiindcă nu mi-e greu să mor. Nu, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă conving că nu sunt un tiran.
SCIPIO: Ce-are a face, dacă ne costă la fel de mult ca și cum ai fi?
CALIGULA (cu oarecare nerăbdare): Dacă ai ști să numeri, ai afla că cel mai mic război purtat de un tiran chibzuit v-ar costa de o mie de ori mai scump decât capriciile fanteziei mele.
SCIPIO: Cel puțin ar avea un sens și esențialul e că am înțelege.
CALIGULA: Destinul nu poate fi înțeles și de aceea m-am preschimbat în destin. Am luat chipul nătâng și de neînțeles al zeilor. Asta au și învățat tovarășii tăi de adineauri să adore.
SCIPIO: Și asta-i pângărire, Caius.
CALIGULA: Nu, Scipio, e artă dramatică! Greșeala tuturor acestor oameni e că nu cred destul în teatru. Ar ști atunci că fiecărui om îi este îngăduit să joace tragediile cerești și să devină zeu. E de-ajuns să-ți împietrești inima.
SCIPIO: Tot ce se poate, Caius. Dar dacă acesta-i adevărul, atunci cred că ai făcut tot ce se poate face pentru ca, într-o bună zi, să se ridice în jurul tău o legiune de zei omenești, la fel de neîndurători ca tine, și care să înece în sânge divinitatea ta de-o clipă.
CAESONIA: Scipio!
CALIGULA (cu un glas categoric și aspru): Te rog, Caesonia! Nici nu-ți dai seama cât e de adevărat ceea ce spui, Scipio: că am făcut tot ce trebuia făcut. Îmi închipui cu greu ziua de care vorbești. Dar, uneori, visez la ea. Și pe toate chipurile care răsar, atunci, din străfundul nopții cumplite, în trăsăturile lor schimonosite de ură și de neliniște, recunosc, într-adevăr, cu încântare, fața singurului zeu pe care l-am adorat în această lume: nemernic și laș ca însuși sufletul omenesc. (Iritat.) Și-acum du-te! Ai vorbit prea mult. (Schimbând tonul.) Trebuie să mai dau cu lac pe unghiile de la picioare. E foarte urgent.
Ies toți, în afară de Helicon, care se foiește în jurul lui Caligula, absorbit de îngrijirea picioarelor sale.

Scena III

CALIGULA: Helicon!
HELICON: Ce este?
CALIGULA: Lucrul tău înaintează?
HELICON: Care lucru?
CALIGULA: Ei bine... luna!
HELICON: Fac progrese. Trebuie s-avem răbdare. Dar aș vrea să-ți vorbesc.
CALIGULA: Răbdare poate că aș avea, dar nu prea am timp. Trebuie să te grăbești, Helicon.
HELICON: Þi-am spus doar, fac tot ce pot. Dar, mai înainte, aș vrea să-ți comunic câteva lucruri grave.
CALIGULA (de parcă nu l-ar fi auzit): Ia aminte că, de fapt, am și avut-o.
HELICON: Pe cine?
CALIGULA: Luna.
HELICON: Da, firește. Dar știi că se complotează împotriva ta?
CALIGULA: Am avut-o de-a binelea. E-adevărat, numai de două sau de trei ori. Dar am avut-o, oricum.
HELICON: E-atâta vreme de când încerc să-ți vorbesc.
CALIGULA: Vara trecută. După ce am tot privit-o și mângâiat-o, pe coloanele din grădină, până la urmă a înțeles.
HELICON: Da' termină, Caius, cu jocul ăsta! Dacă nu vrei să m-asculți, rolul meu totuși e să-ți vorbesc. Cu-atât mai rău dacă n-auzi.
CALIGULA (ocupat în continuare să-și înroșească unghiile de la picioare): Lacul ăsta nu face doi bani. Dar să revenim la lună, era într-o frumoasă noapte de august. (Helicon se întoarce cu ciudă și tace, nemișcat.) Mai întâi, mi-a făcut câteva nazuri. Mă și culcasem. La început se găsea deasupra orizontului, sângerie toată. Apoi a început să urce, din ce în ce mai ușoară, cu o repeziciune uimitoare. Pe măsură ce urca, se făcea tot mai luminoasă. Devenise ca un lac cu apă lăptoasă, în inima acelei nopți plină de foșnet de stele. Mi-a sosit atunci caldă pe de-a-ntregul — blândă, ușoară și goală. A trecu pragul odăii și, cu maiestuoasa ei siguranță, a ajuns la patul meu, s-a strecurat alături de mine și m-a năpădit cu zâmbetele și cu strălucirea ei. Hotărât, lacul acesta nu face doi bani. După cum vezi, Helicon, pot spune, fără să mă laud, c-am avut-o.
HELICON: Vrei să m-asculți și să afli ce te-amenință?
CALIGULA (se oprește și se uită la el fix): Vreau numai luna, Helicon. Știu de pe-acum ce mă va ucide. Dar n-am epuizat încă toate posibilitățile de a-mi trăi viața. De aceea și vreau luna. Dar tu să nu mai vii pe-aici până nu mi-o aduci.
HELICON: Atunci, o să-mi fac datoria și-o să-ți spun ce am de spus. Împotriva ta s-a urzit un complot. Conducător e Cherea. Am dat peste tăblița asta, din care poți să afli esențialul. O pun aici.
Helicon așază tăblița pe unul din scaune și iese.
CALIGULA: Helicon, unde te duci?
HELICON (din prag): Să-ți caut luna.

Scena IV

Se aude o bătaie ușoară în ușa opusă. Caligula se întoarce brusc și-l vede pe bătrânul patrician.
PATRICIANUL BÂTRÎN (șovăind): E voie, Caius?
CALIGULA (nerăbdător): Ei bine! Intră. (Privindu-l.) Așadar, frumoasa mea, ai venit s-o vezi din nou pe Venus!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Nu, nu pentru asta. Sssst! Oh! Iartă-mă, Caius... Vreau să spun... Știi cât de mult țin la tine... Și-apoi, tot ce vreau e să-mi sfârșesc bătrânețile în pace.
CALIGULA: Mai iute! Mai iute!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Da, bun. În sfârșit... (Foarte repede.) E foarte grav, asta-i tot.
CALIGULA: Nu, nu e grav.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Ce anume, Caius?
CALIGULA: Dar despre ce vorbim, dragostea mea?
PATRICIANUL BÃTRÂN (privind în jurul lui): Adică... (Se frământă, dar până la urmă explodează.) Un complot împotriva ta...
CALIGULA: Vezi, ce-ți spuneam, nu-i defel grav.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Caius, vor să te omoare.
CALIGULA (se apropie de el și-l prinde de umeri): Știi de ce nu pot să te cred?
PATRICIANUL BÃTRÂN (schițând gestul de ajura): Pe toți zeii, Caius...
CALIGULA (cu blândețe și împingându-l ușor către ușă): Nu jura, nu care cumva să juri. Mai bine ascultă. Dacă-i adevărat ce mi-ai spus, ar trebui să presupun că-ți trădezi prietenii, nu-i așa?
PATRICIANUL BÃTRÂN (un pic pierdut): Caius, vreau să spun că țin atât de mult la tine...
CALIGULA (același ton): Or, așa ceva nu pot să presupun. Urăsc atât de mult lașitatea, încât niciodată nu m-aș putea stăpâni să nu trimit la moarte un trădător. Știu bine câte parale faci. Și e sigur că tu n-ai vrea nici să trădezi, nici să mori.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Desigur, Caius, desigur!
CALIGULA: După cum vezi, aveam dreptate să nu te cred. Nu ești un laș, nu-i așa?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Oh! Nu..
CALIGULA: Nici un trădător?
PATRICIANUL BÃTRÂN: De la sine-nțeles, Caius.
CALIGULA: Și, prin urmare, nici complot nu există, spune-mi: nu era decât o simplă glumă?
PATRICIANUL BÃTRÂN (descompus): Glumă, o simplă glumă...
CALIGULA: Nimeni nu vrea să mă omoare, e limpede?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Nimeni, firește, nimeni.
CALIGULA (respirând adânc, apoi încet): Atunci șterge-o, frumoasa mea. Un om de onoare e un animal atât de rar în această lume, încât n-aș putea să-i suport prea multa vreme prezența. Trebuie să rămân singur, ca să gust această mare clipă.

Scena V

Caligula contemplând o clipă, de la locul său, tăblița. O ia în mână și o citește. Respiră adânc și cheamă un soldat din gardă.
CALIGULA: Adu-l pe Cherea! (Soldatul pleacă.) O clipă. (Soldatul se oprește.) Cu respectul cuvenit.
Soldatul iese. Caligula măsoară un timp încăperea de la un capăt la altul. Apoi se îndreaptă spre oglindă.
CALIGULA: Idiotule, te hotărâseși să fii logic. Aș vrea să știu numai până unde o să mergi cu asta. (Ironic.) Crezi că dacă ți-ar aduce luna, toate au să se schimbe, nu-i așa? Ce-i deocamdată imposibil ar deveni posibil și, deodată, dintr-o singură lovitură, totul s-ar transfigura. De ce nu, Caligula? Cine poate ști? (Se uită de jur împrejur.) Din ce în ce mai puțină lume în jurul meu, ce ciudat! (Către imaginea din oglindă, cu o voce surdă.) Prea mulți morți, prea mulți morți, prea mulți morți, și asta pustiește locul. Chiar dacă mi s-ar aduce luna, tot nu mă pot întoarce la începuturi. Chiar dacă morții ar fremăta din nou sub mângâierea soarelui, crimele tot n-ar intra în pământ. (Cu un accent furios.) Logica, iubite Caligula, trebuie să-ți urmezi logica. Puterea până la capăt, dăruirea până la capăt. Nu, nu te poți întoarce la începuturi, trebuie să mergi până la mistuirea totală!
Intră Cherea.

Scena VI

Răsturnat în jilțul său, Caligula s-a înfășurat în mantie până la gât. Arată extenuat.
CHEREA: M-ai chemat, Caius?
CALIGULA (șoptit): Da, Cherea. Gardă! Făclii!
Tăcere.
CHEREA: Ai să-mi spui ceva deosebit?
CALIGULA: Nu, Cherea.
Tăcere.
CHEREA (putin enervat): Ești sigur că ai nevoie de prezența mea?
CALIGULA: Absolut sigur, Cherea. (Iarăși un timp de tăcere. Dintr-o dată, prevenitor.) Dar, scuză-mă. Sunt distrat și te primesc foarte nepoliticos. Ia loc în jilțul acesta și să stăm de vorbă prietenește. Simt nevoia să conversez puțin cu cineva inteligent.
Cherea se așază. Pentru prima oară de la începutul piesei, Caligula pare firesc.
CALIGULA: Cherea, tu nu crezi că doi oameni la fel de mândri și cu suflete la fel de mari ar putea, cel puțin o dată în viața lor, să-și vorbească din toată inima, ca și cum s-ar afla goi unul în fața celuilalt, eliberați de prejudecăți, de interese personale și de minciunile din care trăiesc?
CHEREA: Cred că se poate, Caius. Dar nu cred că tu ești capabil s-o faci.
CALIGULA: Ai dreptate. Voiam numai să știu dacă gândești ca mine. Să ne punem, așadar, măștile. Să ne folosim minciunile. Să vorbim ca și cum ne-am bate, înarmați până-n dinți. Cherea, de ce nu mă iubești?
CHEREA: Fiindcă n-am ce iubi la tine, Caius. Fiindcă astfel de lucruri nu se poruncesc. În sfârșit, fiindcă te-nțeleg foarte bine și fiindcă omul nu poate iubi acela dintre chipurile sale pe care încearcă să-l ascundă în sine însuși.
CALIGULA: De ce mă urăști?
CHEREA: Aici te înșeli, Caius. Nu te urăsc. Te consider dăunător și crud, egoist și vanitos. Dar nu pot să te urăsc atâta vreme cât știu că nu ești fericit. Și nici de disprețuit nu pot, fiindcă știu că nu ești laș.
CALIGULA: Atunci, de ce vrei să mă omori?
CHEREA: Þi-am spus doar: te consider dăunător. Mie-mi place siguranța și am nevoie de ea. Cei mai mulți dintre oameni sunt ca mine. Adică incapabili să trăiască într-un univers în care gândirea cea mai stranie poate într-o singură clipă să pătrundă în realitate — în care, mai tot timpul, chiar și pătrunde, ca un cuțit într-o inimă. Nici eu nu vreau să trăiesc într-un asemenea univers. Prefer să fiu stăpân pe mine însumi.
CALIGULA: Siguranța și logica nu merg împreună.
CHEREA: Adevărat. N-o fi logic, dar e sănătos.
CALIGULA: Continuă.
CHEREA: E tot ce-am avut de spus. Logica ta nu pot s-o accept. Eu am altă opinie despre îndatoririle mele de om. Știu că cei mai mulți dintre supușii tăi gândesc ca mine. Ne stânjenești pe toți. E firesc să dispari.
CALIGULA: Foarte clar, totul, și cât se poate de legitim. Pentru cei mai mulți dintre oameni ar fi chiar de la sine înțeles. Pentru tine, însă, nu. Tu ești inteligent, și inteligența se plătește scump sau se neagă. Eu plătesc. Dar tu, de ce nu vrei nici să ți-o negi, nici să plătești?
CHEREA: Pentru că eu am poftă să trăiesc și să fiu fericit. Consider că, dacă împingi absurdul până la ultima lui consecință, nu se poate nici una, nici alta. Eu sunt ca toată lumea. Adesea, ca să mă simt liber, doresc și eu moartea celor pe care-i iubesc sau râvnesc și eu la femeile pe care legile familiei sau ale prieteniei îmi interzic să le râvnesc. Dacă aș fi logic, ar trebui atunci să ucid sau să posed. Consider însă că asemenea idei tulburi n-au nici o însemnătate. Dacă toată lumea s-ar îmbulzi să le înfăptuiască, n-am putea nici să trăim, nici să fim fericiți. Þi-o spun încă o dată, numai asta are însemnătate pentru mine.
CALIGULA: Atunci, e de presupus că tu crezi într-o anume idee superioară.
CHEREA: Cred că unele fapte sunt mai frumoase decât altele.
CALIGULA: Iar eu cred că toate sunt la fel.
CHEREA: Știu, Caius, de asta nici nu te urăsc. Dar ne stânjenești și trebuie să dispari.
CALIGULA: Foarte înțelept. Dar de ce să mi-o spui și să-ți riști viața?
CHEREA: Fiindcă m-ar înlocui alții și nu-mi place să mint.
Tăcere.
CALIGULA: Cherea!
CHEREA: Da, Caius.
CALIGULA: Tu nu crezi că doi oameni la fel de mândri și cu suflete la fel de mari ar putea, cel puțin o dată în viața lor, să-și vorbească din toată inima?
CHEREA: Cred că, până acum, asta am și făcut.
CALIGULA: Da, Cherea. Și totuși mă socoteai incapabil de așa ceva.
CHEREA: Am greșit, Caius, o recunosc și-ți mulțumesc. Acum ți-aștept sentința.
CALIGULA (distrat): Sentința? A! Vrei să zici... (Scoțând tăblița de sub mantie.) Cherea, cunoști asta?
CHEREA: Știam că se află în mâinile tale.
CALIGULA (cu însuflețire): Da, Cherea, și însăși sinceritatea ta era prefăcută. Cei doi oameni nu și-au vorbit din toată inima. Dar n-are importanță. Acum, să terminăm cu jocul de-a sinceritatea și să reluăm viața de mai înainte. Trebuie să încerci și tu să-nțelegi ce vreau să spun eu, să-nduri și tu jignirile și toanele mele. Ascultă, Cherea! Această tăbliță e singura dovadă.
CHEREA: Eu plec, Caius. M-am săturat de jocu-ăsta schimonosit. Îl cunosc prea bine și nu vreau să-l mai văd.
CALIGULA (cu aceeași voce însuflețită și politicoasă): Mai stai puțin. E singura dovadă, nu?
CHEREA: Nu cred că ai nevoie de dovezi ca să condamni un om la moarte.
CALIGULA: Adevărat. Dar, cel puțin o dată, vreau și eu să mă contrazic. Asta nu supără pe nimeni. Și-i atât de bine să te contrazici din când în când! E odihnitor. Am nevoie de odihnă, Cherea.
CHEREA: Nu-nțeleg și nu-mi plac asemenea complicații.
CALIGULA: Desigur, Cherea. Tu ești un om sănătos. Tu nu-ți dorești nimic extraordinar. (Izbucnind în râs.) Tu vrei să trăiești și să fii fericit. Doar atât!
CHEREA: Cred c-ar fi bine să ne oprim aici.
CALIGULA: Nu încă. Puțină răbdare, vrei? Mă aflu în posesia acestei dovezi, uite-o. Vreau să-mi închipui că n-aș putea să vă condamn la moarte fără ea. Asta-i rațiunea mea, modalitatea mea de-a mă odihni. Ei bine! Uite ce devin dovezile în mâna unui împărat.
Apropie tăblița de o făclie. Cherea vine lângă el. Făclia îi separă. Tăblița se topește.
CALIGULA: Uite, conspiratorule! Se topește și, pe măsură ce această dovadă dispare, o lumină de nevinovăție îți inundă fața. Ce frunte impresionanta și curată ai, Cherea! Și ce frumos lucru, un nevinovat, ce frumos! Admiră-mi puterea! Nici chiar zeii n-ar putea să redea nevinovăția, fără ca mai înainte să fi pedepsit. Dar împăratul tău n-are nevoie decât de-o flacără pentru a te izbăvi și încuraja. Continua, Cherea, du-ți până la capăt strălucitul raționament pe care mi l-ai expus adineauri. Împăratul tău își așteaptă odihna. E modalitatea lui de a trăi și de a fi fericit.
Cherea îl privește pe Caligula uluit. Are un gest abia schițat, gata parcă să-l înțeleagă, deschide gura, apoi iese brusc. Caligula continuă să țină tăblița deasupra flăcării și, zâmbind, îl urmărește pe Cherea cu privirea.
Cortina