Reporterul: Nu știți cât de mult mă bucur că, în cele din urmă, v-am găsit!
Fata din livadă: Nu, nu știu.
R.: Ați fost la un moment dat un personaj celebru al „agoniei”, chiar ați deschis un drum, autorii mari ai site-ului începuseră să scrie și ei seriale. Spuneți-ne întâi cine este Călin Sămărghițan?
F.d.l.: Călin? Călin este închipuitorul meu.
R.: Credeți că interviul mai e de actualitate?
F.d.l.: Nu, nu mai e. N-o să-l citească nimeni până la capăt. S-a pierdut interesul.
R.: Dar atunci v-a închipuit frumos și a fost un timp aparte. V-ați recunoscut în felul în care spunea că sunteți?
F.d.l.: M-a scris în felul în care a vrut el să fiu.
R.: Nu i-ați lăsat eșarfa. O purtați.
F.d.l.: Eșarfa mea este la el. Nu ați văzut că uneori își ține mâna stângă în buzunar?
R.: Cine sunteți cu adevărat?
F.d.l.: Nu v-a spus. Știe să țină un secret. Dar acum ați aflat și dumneavoastră. S-ar putea să fiți asasinat pentru asta. Știți?
R.: Orice, numai să vă fi cunoscut. El spune că v-a iubit.
F.d.l.: Știu, eu n-am putut. E foarte greu să-l iubești pe Călin.
R.: De ce e greu?
F.d.l.: Cred că în general e greu să iubești un scriitor. Au toanele lor. Ei nu-și găsesc ușor liniștea și nici nu vor asta de fapt, că altfel nu mai pot scrie.
R.: Era fascinat de felul cum l-ați învățat să mănânce piersici.
F.d.l.: Da? Poate. Era secretul meu, dar eu nu mai mănânc demult. I le-am dat lui pe toate. Toate piersicile dintotdeauna. El nu știe, dar atunci când am plecat, cu inima mâhnită, i le-am lăsat în schimb.
R.: Cu inima mâhnită? Atunci de ce l-ați părăsit?
F.d.l.: Ce să fi făcut? Eu eram altfel decât scria el, iar când și-a dat seama, l-a durut, dar imaginația lui o luase razna. Ea l-a trădat, nu eu. Și a rămas cu impresia că el este cel care a plecat.
R.: În „Marea evadare”?
F.d.l.: Da, în „Marea evadare”. De fapt, încă din „Voi înota cu delfini”, dar asta nu se vede atât de clar. Nici eu nu am înțeles atunci, și chiar i-am dat sugestii. Apoi, e încăpățânat și când ia o hotărâre, chiar proastă, o duce pănă la capăt. Și apoi scrie despre cât e de rău să duci o hotărâre proastă până la capăt. Ce să mai înțelegi din asta?
R.: Poate că era modalitatea...
F.d.l.: Mă ascultați? Acum lăsați-mă să vă răspund, dacă tot m-ați întrebat! A spus atunci că sunt cel mai frumos lucru care i s-a întâmplat vreodată. Dilema mea e că nu știu dacă mă mai păstreză la fel. Nu i-am putut aduce liniștea, nu stătea în firea mea acest lucru. Pe de altă parte, zicea că dacă i-o aduceam, asta l-ar fi distrus ca poet. Înțelegeți ceva de aici? Eu nu. Vedeți acum, de ce e greu să-l iubești.
R.: Ceea ce înțeleg...
F.d.l.: Iar mă întrerupeți. Știți, lui îi place secvența aceea din Exupery, cu vulpea care fuge în deșert risipind toată dragostea celui care o crescuse și o hrănise. Acela moare, deoarece nu se mai apără în cursul unui atac. Și spune nu știu ce bazaconii. Lui Călin îi plac poveștile triste și mi-a spus-o și mie crezând că mă va impresiona. I-am explicat, însă, perspectiva vulpii. A rămas cu gura căscată. Sper s-o mai țină minte. Asta să n-o scoateți din interviu, nu cred c-o să se supere.
R.: N-o să scoatem nimic. Revenind, vreți să spuneți că l-ați lăsat să creadă că el a fost cel care a plecat?
F.d.l.: Păi cum altfel? Îl vedeam tulburat, vedeam cum crește în el tot mai mult o nemulțumire și o furie incontrolabilă. E un umoral. N-am făcut nimic în privința asta, l-am lăsat de capul lui, iar el a hotărât să „evadeze” din „chin”, chiar dacă prin asta renunța la mine.
R.: Deci el a stricat tot. A mai rămas ceva?
F.d.l.: A rămas. Au rămas toate lucrurile. El mi-a dat viață. El m-a făcut frumoasă și m-a făcut să mă simt frumoasă. Mi-a dat o identitate și m-a lăsat să fiu eu însămi. Îi sunt recunoscătoare. Și atunci am fost eu însămi, chiar dacă asta l-a îndepărtat. El le dă personajelor sale posibilitatea de a se întoarce împotriva lui, asta înseamnă să fii creator cu adevărat. Am vrut să-i dau piersicile, eșarfa, livada întreaga. Dar el a luat din mine universul întreg. Parcă nu-i mai ajungeam. El nu știe, dar aproape m-a ucis cu dragostea lui fără margini de atunci. E totuși adorabil, ca un copil prostuț care-și mănâncă toată ciocolata deodată. Nu știe să păstreze pentru mai târziu.
R.: În zece zile.
F.d.l.: Zece zile?... și mi-a dat în schimb viața lui. Abia acum încep să-l cunosc. Atunci când vrea, el dăruiește tot, dintr-o dată. Nu poți să nu iei. Dar la fel, așteaptă totul în schimb.
R.: Vă este dor de el?
F.d.l.: Nu, bine că a plecat. Există alte lucruri mult mai interesante. Asta îl va durea când va citi, îmi pare rău.
R.: L-am întrebat ce va face dacă vă vom găsi să vă luăm un interviu. Spunea că-l va citi.
F.d.l.: Am văzut. Asta spunea atunci. Acum îl va citi, dar nu va recunoaște asta niciodată.
R.: Din orgoliu?
F.d.l.: N-ați înțeles, nu e neapărat orgolios. E încăpățânat. Prin asta își impune anumite atitudini și nu face bine. N-ați văzut? Potra l-a făcut „mare ierbivor” și acum se crede în savană sub baobab dând sentințe de la umbră.
R.: A spus recent într-un comentariu că s-a gândit să nu mai scrie pe site.
F.d.l.: E în stare să facă asta, dacă-și pune ceva în cap... Poate va continua doar să comenteze. Nu va mai publica aici, poate, dar de scris nu se poate lăsa.
R.: Mulți au vrut să vă cunoască și să afle cine sunteți. Un cititor a cerut chiar o fotografie.
F.d.l.: Ați schimbat subiectul. Foarte bine. Să citească textele de acolo și vor afla. Eu acolo sunt, acolo exist. Eu nu sunt cea care stă de vorbă cu dumneavoastră acum. Dar Călin mă enervează când spune că nu-s reală. A încadrat textele la science fiction. Dați-mi o palmă să vedeți!, nu-s reală? Nu vă faceți griji, n-am să ripostez. De fapt nici nu cred că pe dumneavoastră v-aș putea atinge.
R.: Acest "personaj", Fardad, prințesa persană, la cine se referă?
F.d.l.: Eu știu la cine se referă, dar dacă el a păstrat secretul meu, o să-l păstrez și eu pe al lui.
R.: Îi plăcea să vă privească atunci când nu știați.
F.d.l.: Chiar credeți că nu știam?
R.: Spunea că l-ați salvat.
F.d.l.: Era un fel de joc de-a v-ați ascunselea. Hide and Seek... n-ați văzut atunci?, a sărit ca ars! Eu mă ascundeam, iar el mă căuta peste tot, răscolea universul după mine, m-am simțit hăituită ca de un ogar de deșert; iar când el fugea de lume, căci se ascunde mai tot timpul, dădeam buzna peste el. Mi-a plăcut asta. Cum mă lăsa să fiu eu însămi, înăuntru, în mintea lui, și cum se topea după mine de câte ori cobora din turnul lui de fluturi.
R.: Dar v-ați plictisit.
F.d.l.: Exact.
R.: Asta iar îl va durea. Așa direct vorbiți și cu el?
F.d.l.: Nu, și când vorbesc cu el spune numai prostii scriitoricești.
R.: Aveți un câine? Cine vă îngrijește livada? Ce-i cu urma de ruj? N-am apucat să vă pun nici o întrebare din cele pe care le-am pregătit.
F.d.l.: Dar ce? Ați venit la mine cu un tabel de bifat?
R.: Atunci în ultima zi, v-a spus ceva atât de frumos: ”aș fi inventat orice scuză doar pentru a rămâne treaz cu tine”. Cum ați putut pleca după așa ceva? Cineva spunea că ar fi rămas numai pentru atât.
F.d.l.: Nu mai răscoliți acum lucrurile! Am plecat fiecare în direcții opuse. Întrebați-l ce înseamnă fericirea pentru el, și veți înțelege. Eu nu l-am întrebat niciodată, dar cred că mi-am dat seama. Scrie în continuare foarte frumos, dar nu mai am puterea să-i spun asta.
R.: Plouă!
F.d.l.: Nu plouă, în cer îngerii și-au adus aminte iarăși de noi doi. Acum plecați!