Motto: "Cine vorbește «comunică» și «se comunică». O face pentru alții și o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social" (Tudor Vianu)"

Am avut în școală un profesor de fizică ce a sesizat la un moment dat faptul că, pentru a se desemna un grup de persoane alcătuit din oricâte persoane de sex feminin și o singură persoană de sex masculin, se folosește pronumele personal cu forma de masculin plural "ei" și s-a întrebat: "de ce nu ? Oare nu este o discriminare?"
Evident, răspunsul la aceste întrebări este, probabil, inutil, ca și încercarea de a elimina această "discriminare".
Există însă o mulțime de aspecte lingvistice ce reflectă un misoginism originar, care a dispărut de mult din realitatea socială, dar și din cea lingvistică, limba populară adaptându-se la anumite realități și impunând mai departe schimbările corespondente în normele limbii, recte în dicționare sau în alte publicații cu caracter normativ. Cu toate acestea însă, acest misoginism inițial, "extirpat" în general din psihologia poporului, ca și din limbajul acestuia, persistă încă la niveluri mai înalte ale limbii, cum ar fi limbajul oficial sau cel al mass media.
E adevărat, există încă o inflexibilitate socio-lingvistică ce se pare că tinde să devină permanentă. Este cazul ocupațiilor / funcțiilor exclusiv masculine, denumite prin substantive - evident - masculine; echivalentul feminin nu-și are locul, pentru că femeile nu-și au (încă?!) locul în aceste poziții: dirijor, preot, papă…
Termenul "dirijor", cu corespondentul său feminin "dirijoare" este folosit doar în contexte în care acesta este folosit pentru a desemna "o persoană care conduce o orchestră sau un cor", în vreme ce "dirijor" cu sensul "persoană (cu studii speciale) care dirijează o orchestră sau un cor" figurează în DEX ca defectiv de feminin, reflectând realitatea obiectivă conform căreia în instituțiile specializate se școlarizează pentru această profesie numai persoane de sex masculin.
Substantivul feminin "preoteasă" - echivalentul lui "preot", dar numai la nivel formal - este folosit, în mod logic, doar cu sensul arhaic - pentru vremurile îndepărtate în care femeile oficiau servicii religioase -, sau pentru a desemna, ușor peiorativ (ca și substantivul "generăleasă" ș.a.), "soția preotului", în prezent.
Cât despre substantivul "papă"… ar fi o blasfemie numai să sugerăm promovarea femeilor într-o astfel de poziție și adoptarea unui feminin adecvat.
De ce femeile nu-și au locul în respectivele funcții / poziții / ocupații, este o altă problemă. Iar punerea în discuție a adaptării limbajului în acest sens este, deocamdată, neavenită.
Însă o problemă actuală, o problemă de soluționat, o problemă a cărei rezolvare există, dar nu este dorită sau acceptată, este problema termenilor lingvistici care desemnează ocupații în care femeile și-au câștigat locul de mult, dar care rămân aproape exclusiv la genul masculin, dintr-o inerție care durează prea mult.
Termenul de referință rămâne "ministru". Poate că prea recent și-au făcut femeile debutul în domeniul politic. Adaptarea limbajului la această realitate se impune, totuși. Poate că am ajuns la momentul în care doamnele-miniștri ar trebui să se cheme, în sfârșit, "ministre". Termenul alternativ, "ministresă" (ca și "poetesă" ș.a.), prezintă parcă o denotație peiorativă. Perechile "ministru - ministră", "miniștri - ministre" ar fi trebuit să-și fi găsit locul în dicționare cu mult timp în urmă. Și nu numai în dicționare. Circulația cuvintelor este mai importantă decât prezența lor în dicționare. Odată canonul răsturnat, această circulație ar trebui încurajată.
Deși în general schimbările din normele lingvistice - gramaticale, ortoepice, ortografice, etc. - survin de jos în sus, fiind impuse de uzul comun generalizat în limba populară, o obstinație de neînțeles perpetuează - la nivel academic - o regulă care deja nu mai este o realitate, nici socială, nici chiar lingvistică - termenul "ministră", ca și cel alternativ "ministresă" capătă o circulație din ce în ce mai largă în limbajul comun, neoficial, în mai toate păturile sociale.
Problema care trebuie pusă la nivel academic nu este dacă termenul "ministru" trebuie să fie defectiv de feminin, ci care variantă feminină trebuie impusă de norme.
În aceeași situație cu termenul "ministru" se află alte și alte substantive ce figurează în dicționare numai cu formă masculină: "senator", "astronaut", "notar"…
Pe de altă parte, o inerție misogină restrânge foarte mult și în mod nejustificat aria de utilizare a unor termeni feminini de mult consacrați și de limbajul comun, și de dicționare, dar a căror întrebuințare este evitată la nivel oficial și în mass media, uzul limitându-se la nivelul limbii populare.
Astfel se face că auzim, de pildă, expresii de genul: "judecătorul de serviciu, doamna X", "doamna Y, președintele Asociației XYZ", "Mirela M., reporter (sau redactor) la ziarul…" și exemplele pot continua la nesfârșit, cu termeni ca: "avocat", "director", "deputat", "corector", "psihiatru", "psiholog" etc., etc., deși fiecare dintre acești termeni își are corespondentul feminin, normat adecvat și pus frumos în dicționare, pentru conformitate. Că de utilizare, nici nu poate fi vorba. Cel puțin nu în limbajul oficial, și nicidecum în limbajul mass media.
Þinând cont de faptul că mare parte din educația tinerei generații se realizează în fața televizorului - este o cumplită realitate, dar este o realitate -, iar tinerii primesc astfel o serie de concepte și noțiuni deformate, îmbrăcate într-un limbaj pe măsură, acest misoginism manifestat în limbajul înalt (culmea!), ar trebui evidențiat, analizat și îndepărtat. Această perpetuă "masculinizare" a limbajului oficial nu mai reflectă de mult nici realitatea socială, nici realitatea lingvistică, bunul-simț popular impunând termenii feminini echivalenți și asigurându-le circulația cu mult timp în urmă.
Replica la aceste observații sumare - o analiză exhaustivă ar presupune un timp și un spațiu de care nu dispun deocamdată - ar fi aceea că normele stilistice ale limbii române impun exprimările de genul celor de mai sus: stilul oficial este impersonal și, prin urmare, prezintă esențialmente o tendință de "masculinizare" a substantivelor ce denumesc funcții / ocupații / profesii (și implicit a determinanților acestora). Cum ar suna, de pildă, termenul "notară" sau "judecătoare" pe un act oficial? Ar suna, probabil, penibil, dar nu pentru că realitatea reflectată în sine ar fi penibilă, ci pentru că așa am fost educați să o percepem.
Femeile au luptat și au muncit mult pentru a-și face loc în domenii odinioară exclusiv bărbătești, pentru a-și câștiga drepturile de care se bucură astăzi la egalitate (?!) cu bărbații. Bunul-simț comun ar trebui să se reflecte, în sfârșit, și la nivelul limbajului oficial, sugrumat și încorsetat de canoane care nu au nimic de a face cu realitatea. Cineva, cândva (cât de curând) ar trebui să pună această problemă în discuție, astfel încât să se inițieze până la urmă o adaptare la realitatea socială existentă. Căci, până la urmă, limba este oglinda vieții, și nu invers!
Din păcate, problema abordată aici nu se află nici măcar în faza speculațiilor teoretice, a argumentărilor pro și contra. Pentru că - nu-i așa? - există mult mai multe probleme din cauza cărora "țara arde". Iar "babele" care "se piaptănă" consideră această situație un dat imanent, inflexibil și peren - prin urmare, nu poate fi luată în discuție.
Așa că, probabil, mult timp de acum înainte biata doamnă judecătoare va fi "judecător", doamna notară va semna ca "notar", președinta se va prezenta ca "președinte", iar reportera ca "reporter".
Efortul mass media de a "oficializa" limbajul prin folosirea masculinului în locul corespondentului curat feminin va continua negreșit. E trist că efortul acesta nu este canalizat spre corectarea greșelilor flagrante ale textelor difuzate (oare chiar nici una dintre cele 3-4 persoane prin mâna cărora trec textele respective până la difuzare nu realizează cumplita deformare a limbii române în respectivele texte??), iar bietul acuzativ (vezi faimosul "care" în loc de "pe care") și bietul articol posesiv (folosit absolut aleatoriu - vezi exprimări de genul "orașul luminilor și a îndrăgostiților"), ca și atâtea alte categorii gramaticale ale limbii române vor continua de-a pururi să fie stâlcite, deformate, confundate, amestecate în fel și chip, spre oroarea audienței avizate.
Într-adevăr, s-ar putea obiecta: dacă respectivul ziar sau post TV / radio nu-și dă silința la nivelul elementar al gramaticii, de ce să ne așteptăm la o analiză mai profundă a limbajului, care să implice o selecție atentă a sensurilor, o adaptare contextuală a discursului, o concordanță între formă și fond? Însă tocmai aici este problema: în vreme ce reguli elementare de conjugare, acord, declinare, pronunțare etc. ale limbii române sunt total ignorate, există o preocupare - greșit dirijată și incorect aplicată - pentru diverse aspecte "superioare" ale limbii, acordându-se, de pildă, o atenție exagerată foneticii unor cuvinte străine - în principal anglicisme / americanisme -, stâlcindu-se groaznic pronunțarea acestora, sau se folosesc neologisme în contexte total neadecvate, într-o confuzie totală de sensuri, sau, în fine, se încearcă această "oficializare prin impersonalizare" a discursului, prin folosirea excesivă și agasantă a sintagmelor masculine de care vorbeam mai înainte, în contexte absolut nepotrivite, în care femininul se cere de la sine.
În ceea ce privește ultimul aspect, justificarea, poate fi oarecum facilă: situația este impusă adeseori de normele stilistice. Însă "buba" tocmai aici se află: oare stilul oficial n-ar trebui să se adapteze, în sfârșit, la o situație socio-lingvistică deja existentă?
Din păcate, la acest nivel, inerția misoginismului inițial - din timpurile în care femeile nu aveau acces la anumite funcții / ocupații - se prelungește inutil, agasant, prea mult timp și prea nebăgată în seamă. Iar normele academice, dicționarele, discursurile oficiale și mass media etc. vor continua, mult timp de acum înainte, să perpetueze misoginismul în limbaj, fără ca nimeni să inițieze vreodată o schimbare. De ce? Răspunsurile la această întrebare nu pot fi decât dureroase: comoditatea, ignoranța și ignorarea, discriminarea, incompetența, indiferența… Mă opresc aici, resemnându-mă a fi o altă "vox clamantis in deserto" și așteptând - în van, desigur - o schimbare, cât de mică…