S-a vorbit despre nemulțumirile pe care le-a avut MDP, cum vă spuneau prietenii în perioada când locuiați în țară. Erau același cu ale majorității românilor ?

Am locuit în țară până la începutul lui august 1990, iar nemulțumirile mele au fost aceleași cu nemulțumirile milioanelor de români ce au trăit dictatura lui Ceaușescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de higienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric și de gaz și de lemn de foc și de benzină, lipsa de justiție, lipsa de respect, lipsa de recunoaștere a valorilor au fost nemulțumirile unei națiuni!

Numai pentru că în țara pe care o suportaseți din 1963, anul nașterii, lucrurile nu se calau pe matricea firii dumneavoastră, ați decis să plecați din țară pentru a începe o aventură de o viață în Elveția?

Aventura în Elveția a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Brașov revista Replica, un săptămânal ce ieșea în 20.000 de exemplare și se vindea foarte bine. Un mic grup de elvețieni, fete și băieți, studenți, au venit să cunoască România de după Ceaușescu, iar eu m-am îndrăgostit de o elvețiancă ce făcea parte din acest grup. Cum și ea se îndrăgostise de mine și a venit de cinci ori din Elveția să mă vadă în țară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim și să trăim în Elveția. Am plecat din țară pe întâi august 1990.
Cum nu știam nimic din limba franceză, aventura sau viața în Elveția a început cu învațarea limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de limbă franceză, am învățat-o singur, cu dicționare, cu cărți, ziare și emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întrețin mica familie, soția era încă studentă la științe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne și, la numai un an de Elveția, am fost angajat ca șofer de autobuz și troleibuz la Lausanne: aveam permisul de camion din țară!
Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză și la numai cinci ani de limbă franceză am publicat primul volum de poezie scris direct în franceza: "4 x 4, poeme cu tracțiune integrală". Mi-am făcut mulți prieteni scriitori și ziariști, am început să le cunosc bine literatura și critica literară, să le simt și să le trăiesc din plin viața literară.

De ce credeți că revistele literare și critica din țară nu v-au perceput ca pe un autor important până la premiul "Robert Walser", deși încă din perioada când locuiați în România erați un poet vizibil, publicând patru volume până la plecare?

Da, în țară am fost un "poet vizibil", mai ales prin "radicalismul" tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi nu era poezie ci... proză: "Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!". Am avut parte de o "vizibilitate" superbă și binefăcătoare din partea prietenilor din Brașov: Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu și Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Brașov am devenit prieten cu mulți poeți, scriitori și critici literari din țară.
Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari și a revistelor literare se datorează "structurilor și ierarhiilor literare" de la noi. Eu sunt un poet "marginal", cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un "independent", un fel de "sălbatic" ce nu se supune "sistemului", la propriu și la figurat.

Dar această „formulă poetică ce neagă stilurile literare” a fost bine receptată în Elveția, pentru că în 2006 primeați Premiul Rilke pentru un volum de poezii?

Premiul Rilke a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elvețian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în limba franceză, inspirate din detaliile vieții de zi cu zi de aici: am descrieri minuțioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă așteptam ca juriul să aprecieze așa de mult viziunea mea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură; eu sunt un sensibil permanent.

Cât de important este Premiul „Robert Walser“ în girarea valorii unui prozator?

Premiul "Robert Walser" este cel mai prestigios premiu literar din TOATÃ Elveția. Câștigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor și cărțile sale, pentru traduceri și posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferințe și colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar și reprezentantul francofoniei în IRAN. Anul trecut am reprezentat România la un mare festival literar în Franța. Premiile prestigioase te obligă să-ți asumi "creația" și să o dezvolți, prin cărțile următoare și prin "comunicarea" paralelă, în toate mediile sociale, pe toate "scenele" literare: în școli și facultăți, teatre și colocvii, ziare și reviste etc.

Ați spus la un moment dat că „n-avem structurile, sistemul cultural care să ne permită o asemenea forță”, făcând o comparație cu sistemul de evaluare al francezilor privind calitățile literare. Cum funcționează sistemul francez? De ce crezi că trebuie să se raporteze la acesta și cel românesc?

La francezi, împotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune și printr-o diversificare enormă. La ei există TRADIÞIA literară, prestigioasă și ea se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există deci o concurență imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi și promova noutăți literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurență enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană și engleză, cu literatura americană și cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spațiu enorm dezbaterilor și schimburilor de idei, ei sunt obișnuiți cu VALOAREA literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forță și originalitate, francezii te supun "maratonului" de idei implicându-te zi de zi pe scena imensă a "tratativelor literare". La francezi, cel mai important este SCRIITORUL, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost si va rămâne pentru eternitate un scriitor REVENDICATIV, înainte de a fi un scriitor "cu stil"! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce așteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche și complexă, ea are "bube în cap" de tot felul: de ce la noi nu avem un BALZAC sau un ZOLA din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru că nu avem detașarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de "gașca literară" sau de minister al culturii, de a asuma, în creația literară, monstruozitățile și frumusețile românești. Rezervorul literar românesc, la propriu și la figurat, a fost și rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se "împute" sub soarele binevoitor al șefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, șefii culturali sunt scriitorii și nu ceilalți.


(fragment din interviul ce va apărea în volumul „Dialoguri convexe”, vol. II)


Marius Daniel Popescu, născut în1963 la Craiova, s-a stabilit din 1990 la Laussane, în Elveția, unde lucrează ca șofer de autobuz. Student la Facultatea de Silvicultura din Brașov, MDP, care urmase inițial Școala de silvicultură de la Brașov, a fost atras de literatură și a fost un apropiat al grupului de la Brașov , format pe atunci din Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Simona Popescu. Până la plecarea din țară a scris patru volume de poezie, iar după emigrare, primul volum pe care l-a scos a fost tot de versuri, "4x4, poemes tout terrains" (1995). "Simfonia lupului" este romanul cu care a obținut premiul "Robert Walser", în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea orașului Biel/Bienne, locul de naștere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956).