Călin Sămărghițan - «Fardad»
Editura PRINT ATU Sibiu
ISBN 978-973-8827-3-7

În 2009, Editura PRINT ATU din Sibiu a editat o carte intitulată «Fardad» sub semnătura lui Călin Sămărghițan, cunoscut organizator al «Serilor artgotice» literare unde sunt invitați scriitori din toată lumea.
Călin Sămărghițan a debutat anterior în 2002 publicând volumul de versuri «Așa cum este, nu este».

«Fardad» este structurat în două tablouri: «Fata din livadă» (unde sunt selectate scrieri din perioada 2008-2009) și «Turnul de fluturi» (în care sunt prezentate creațiile sale din perioada 2005-2009).

Deși autorul dorește să propună cititorilor o ordine a lecturii, trebuie să luăm în considerare și posibilitatea de a evada dintr-un peisaj-simbol pentru a păși dincolo, spre celălalt cadru liric, într-o comunicare biunivocă a sensului poetic acordat într-o singură și generoasă partitură. Structural, volumul este atipic, poemele în proză alternând cu versuri albe, concentrate la maximum stilistic.

Liniștea însăși se materializează dintr-o altă dimensiune spirituală și peste ea se imprimă sonor marginea unei lumi interioare numite exotic ca rezonanță, Fardad, cu tot arsenalul mistic în favoarea unei intrepretări voit literale. «Voi aștepta în prag/ziua când deșertul va inventa pentru mine/fântâni./Mări cu delfini» (Voi înota cu delfini. Fardad).
Dar ce lume nouă se ridică, experimentând trecutul aici, acum, unde «în ochii mei/ marea nu s-a odihnit» (Scrisoare către un prieten)?

«Fata din livadă» alunecă dintre lumini dincolo pe celălalt tărâm atât cât să se știe «incredibil de frumoasă. Dar nu avea chip» (Fata din livadă IV) pentru a deschide spațiul cronofag acolo unde «Diminețile sunt mai reci și nici soarele nu-ți mai ajunge la tâmplă»(Fata din livadă –veriga lipsă).

Poemele primului tablou se decupează eludând geometria rațiunii, devin proiecția intrinsecă dintre cosmic și imaginariumul său populat de o singură făptură, ce pare să se multiplice în cele mai mici detalii, compoziția lui amintind de «Sărutul» lui Gustav Klimt de la începutul secolului trecut. Fata din livadă niciodată cunoscută celorlalți, tinde să se devoaleze din acest puzzle strălucitor, purtând o notă discretă de lirism și profunzime.

Într-un alt registru filosofic, «Turnul de fluturi» poartă enigma propriului său Babel imanent din care se aud reverberațiile trecutului «când amintiri trec în departe/ridici pe țărmul uitării/un turn de fluturi./Zidești în el/un ochi întors spre înapoi» (Când nimic nu rămâne). Este o lume ezoterică prin care profanul nu găsește decât corabia deșertăciunilor, acolo unde își «trăiește o clipă de lut/agățată de oase/ca formă a lumii» (Despre om). Galaxiile întredeschise din jocul de întuneric-lumină au o «Grădină a Ochiului,/cu sori în loc de petale,/și garduri de stele despărțind/veșnicii de veșnicii nepătrunse» (Despre Univers).

«Turnul de fluturi» este un edificiu, un compozit organic al marilor întrebări și răspunsuri lăuntrice, oglindire însingurată a propriului Eu, unde până și «Singurătatea ta se va preface/în coloană de templu» (Nu mă voi mai întoarce).

Chiar dacă umbrele tinereții îmbracă haina elegiacă a idealului în contemplarea vie «Doar tu mă mai cauți, doar tu mă mai lepezi/sunt ție pădure cu zilele repezi/singurătățile tale/doar de mine sunt pline/tinde-ți mâna, mâna dreaptă/inima ta dreaptă peste mine» (Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei), nu trebuie uitat niciodată că «Moartea este a ta a celui dinlăuntru» (Antielegie), inexorabil destin, pentru că «Nu fierul fiarei vă va ucide,/ci fiara din voi.» (Nolite timere – Nu vă temeți).

Poeziile lui Călin Sămărghițan au atmosfera din portretele lui Gustav Klimt și reprezintă ceea ce secesiunea vieneză a fost la vremea ei –un « art nouveau » de factură poetică, despre care sigur, vom mai auzi prin tomurile «foamei de înger». Textele lui au o calitate rar întâlnită: se cântă nu numai prin ritm ci și prin emoție. A-i deschide volumul de versuri este ca și cum ai intra într-o catedrală gotică, în sensul arhitectural al expresiei și sunetele de orgă se propagă prin ogivele înalte, în valuri, precum mareele din alte arhipeleaguri.

Călin Sămărghițan deschide cartea sufletului său spre miracolul Poeziei și «ne spune Cuvântul/din dreapta Celui Ce Este» (Despre arborele cosmic) și ne îndeamnă, însetat de setea aceasta: «Apa pe care o beau/e doar lacrima lunii/și nu e sângele/crucii/vreunui sfânt»(Poesis) pentru că Poezia este însăși dumnezeirea din noi.