Oricât s-ar spune că premiul Nobel avantajează o carte (mai ales din punctul de vedere al tirajului vândut), această onorabilă medalie are și reversul ei: vei avea tendința să iei totul de-a gata, spiritul critic este măcar îmblânzit, dacă nu chiar adormit, iar prețiosul premiu Nobel are darul de a sanctifica o scriere, adică de a o sustrage, practic, comentariilor, acordându-i girul perfecțiunii. Este o mare încercare de a citi o carte premiată cu Nobel fără a cădea într-o admirație retorică, așa încât avantajul marelui premiu se poate transforma într-un neajuns.
Nu scapă de această soartă nici cartea lui Orhan Pamuk, "Mă numesc Roșu", care a primit marea distincție în anul 2006. Indiscutabil, opera autorului turc este un tur de forță al seducției orientale, cu atât mai mult cu cât se închină unei nestemate a artelor frumoase, miniatura. Este o artă în care mulți sunt chemați, puțini aleși, iar și mai puțini reușesc să ducă o viață personală, aproape paralelă cu activitatea desenului. Desigur că această viață personală (dacă atracția vreunei femei reușește să concureze mirajul artelor) este chinuită și marcată de drame adânci, precum asasinarea vreunui membru al familiei. Singurul miniaturist îndrăgostit din vastul roman este Negru, care insistă ani lungi de zile pe lângă frumoasa și văduva Șekure, despre al cărei bărbat nu se știe dacă este mort sau doar rătăcit în război. Tatăl lui Șekure se opune mariajului cu Negru, dar este asasinat într-o noapte, drept pentru care bănuiala poate să cadă și asupra pretendentului nefericit. Din slăbiciune sau poate doar din nevoia de a fi protejată, Șekure acceptă ca bărbat pe Negru, iar acesta instituie o anchetă în căutarea ucigașului socrului său. Bănuiala poate să cadă asupra oricărui miniaturist, care ar putea fi recunoscut prin marca unei nări imperfect desenate la un cal altfel desăvârșit. Trec prin razia anchetei și Fluture, și Măslină și alți miniaturiști, cu atât mai mult cu cât s-a mai petrecut o moarte suspectă: aceea a lui Delicat Efendi. Ucigașul va fi în cele din urmă descoperit, orbit cu vârful unei egrete și decapitat. El și-a motivat crimele prin faptul că l-ar fi ajutat în realizarea picturilor sale, detașându-se de niște camarazi incomozi.
Interesantă nu este atât intriga, de altfel destul de simplă, a cărții, ci profunda filosofie a artei miniaturii. Astfel, aflăm că a avea un stil propriu este o jignire pentru un miniaturist turc, care caută să deseneze cât mai fidel viziunile lui Dumnezeu, iar nu lumea impură din jurul său. Dacă i se cere să cedeze vreunui stil (persan sau frânc), un miniaturist pasionat preferă să se orbească singur străpungându-și ochii cu un ac ascuțit. Orbirea este considerată o răsplată pentru un miniaturist, deoarece nu va mai vedea lumea concretă, ci doar viziunile lui Dumnezeu. Negru povestește: "Mama mi-a zis că există două feluri de oameni. Primii sunt cei striviți de bătăile pe care le mănâncă în copilărie. Aceștia rămân așa pentru totdeauna, spunea răposata mea mamă. Deoarece a fost ucis diavolul din ei, ceea ce s-a și dorit prin bătaie. Mai sunt însă și fericiți ai sorții, la care bătăile nu ucid diavolul din ei, ci doar îl înspăimântă și îl îmblânzesc. Nici ei nu uită de această amintire neplăcută din copilărie, dar - nu spune nimănui, îmi zicea mama - , pentru că s-au deprins să trăiască cu Diavolul, izbutesc să fie vicleni, să cunoască cele ascunse, să-și facă prieteni, să-și recunoască dușmanii, să simtă la timp intrigile țesute pe la spatele lor și, întregesc eu, să picteze mai bine ca toată lumea" (Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 532). În fine, miniatura nu se realizează atât cu mâna, cât cu vederea divină, adică mai mult cântărește viziunea, decât perfecțiunea desenului. Există miniaturi chiar pe bobul de orez, dar cele mai multe se regăsesc în cărți de patrimoniu. Este o lume închinată viziunilor revelate de Dumnezeu, iar precizia mâinii este doar un atu mărunt.
Orhan Pamuk, tradus în peste 40 de limbi, este un răsfățat al premiilor internaționale. Cărțile sale: "Fortăreața albă" (1985), "Cartea neagră" (1990), "Viața cea nouă"(1994), "Zăpada" (2002) se bucură de prestigiul unor premii precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Decouverte Europeenne, Prix du Meilleur Livre Etranger, International IMPAC Dublin Literary Award, Friedenspreis ș.a.