În lecția de deschidere ținută la Universitatea din Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a definit o doctrină matematică, sau, cum zice el: geometrie ca teorie a invarianților unui anumit grup de transformări. Raportul dintre invarianți și transformare, precum și proprietatea latentă a doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un cadru inițial dat, care este sistemul de axiome consistent (adică liber de contrazicere) și categoric (sau complet) i-au sugerat matematicianului Ion Barbu punți de legătură între matematică și spiritualitate. Astfel îl vedem pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici modelate în limbaj natural, care își propune, într-un fel, să fie o traducere în înțelesul omului și "pentru om" a imaginii pe care matematica o oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv, înțelegem că această axiomatică pornește de la ideea de invariație, persistentă în miezul tuturor transformărilor.

Aplicat la opera poetică a lui Barbu, principiul respectiv arată că, independent de vreuna dintre reprezentările particulare, unitatea cu care ele se măsoară sau se conjugă rămâne una. Mai mult decât atât: unitatea, afirmă poetul, este chiar ea motorul complexității și a subtilei diferențieri poetice, așa cum Dumnezeu a fost privit ca o maximă complexitate în unitate, iar unitatea sa absolută ca o condiție sine qua non a pluralității și complexității. Temeiul ideilor atât de evocatoare, cum sunt cele de consistență și completitudine, nu poate fi decât un univers rotunjit în sine, un univers al împlinirii spirituale. La aceasta trimite - intenționat sau nu - universul de o celebritate eliptică al matematicii. Gândită hermeneutic, există o axiomă fundamentală ce coincide cu sensul maxim, cel ce se distribuie fără să se împartă.

Tendința către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă a fost descrisă de poeticianul Barbu ca o ridicare în înaltul unui "univers de curății și semne", căci, afirmă el, "prin poezie, ca și prin geometrie, înțeleg o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență și, mai ales, a acestui loc luminos într-un punct înalt, care este un univers purificat". "Aici intervine"- continuă gânditorul citat, "problema modelului canonic", adică modelarea cu unități de maximă semnificație, numai ele putând susține unitatea și integritatea unui univers cu temei spiritual. Au existat diverse luări de poziție despre influența teologiei creștine, a Ortodoxiei, în poezia lui Ion Barbu. Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului "Joc secund" (Lemn sfânt, Legendă, Steaua Imnului, Margini de seară, Poartă) au un lirism ascuns "deductibil prin descifrarea gnomicului biblic conținut", cu evocarea elementelor de ritual creștin.

În amplul studiu publicat de Mandics György, dedicat poeziei lui Ion Barbu, se recunoaște de asemenea că elemente ale universului creștin, momentele lui bine cunoscute, au putut fi folosite în această poezie pentru "forjarea unor sensuri surprinzătoare", la "scurtări de drumuri", "cu speranța univocității codului biblic" (acea univocitate infinit deschisă cum este "deschiderea în închidere" la care s-a referit filosoful Noica, n. n.), element necesar "pentru a elimina schelăria construcției ideatice, pentru a scădea redundanța (entropia, n. n.) exprimării". În acest context, mesajul creștin, cu cuprinderea sa maximă, poate deveni axa fundamentală după care se rotește universul poetic. A fost remarcat de asemeni faptul că sentimentul de bucurie cognitivă dobândește în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică.

Astfel, Barbu nu vorbește despre cunoaștere pur și simplu, ci despre "cunoaștere mântuitoare". Să alegi între grație și Har, între încântare și Mântuire, iată canonul întrebării pe care și-a pus-o poetul român. Așa-numitul ermetism barbian, mult comentat în variate moduri, este caracterizat prin laconicitate, rigoare și prezență substanțială a unui sens ascuns, totodată acesta din urmă fiind compatibil cu o calitate aproape hieratică sau ascetică, care i-a fost conferită imaginii. Ca într-o icoană bizantină, aici nu întâlnim procedee de copiere a realității în sintaxă și reprezentare. Ne întâmpină elipsa verbului. Substantivul, prezența devin copleșitoare și atotgrăitoare. Tendința poeziei lui Barbu este de a nu folosi metafore și alegorii naturaliste, prin punerea în mișcare a unor lanțuri de substituții verbale. Dimpotrivă, preferința merge spre cuvintele primare, spre imaginea neîmpodobită. Acestea își recapătă, astfel, o substanță primordială a înțelesului și o densitate neobișnuită a prezenței. Ele sunt în sine "existențe substanțial indefinite". Indefinite ca și punctul, dreapta, planul sunt omul, existența, cunoașterea... Simplitatea lor e numai aparentă, iar iluzia că le putem lesne defini constă numai în "valoarea lor de schimb", pe care omul naiv le-o atribuie și care le este conferită de dicționar, unde noțiunile de bază se deduc reciproc una din alta și în final nimic nu pare să rămână neexplicat. Dar când totul pare spus, nimic n-a fost epuizat.

(apărut în Cotidianul "Lumina", 18 Aprilie 2010)