A fi bogat nu presupune neapărat o atitudine isomorfă, o închidere spre alte gesturi care, se presupune, nu sunt conforme cu o idee programatică (cu orice idee programatică). Dar ce fel de bogăție este aceea care permite valoarea de adevăr afirmației de mai sus? Orice bogăție poate crea atitudini invers orientate față de isomorfism sau există doar unele sau chiar doar una dintre toate variantele de identificare? Zeno Ghițulescu ne demonstrează cu volumul său de versuri "memoria frunzelor", apărut la Editura Ardealul din Târgu-Mureș, în 2010, că bogăția poate fi diversitate, atunci când raportarea ființei se face la spirit și, mai mult, la spiritul poetic, la spiritul poeziei.

Există însă o întâlnire în acest volum de versuri între direcții aparent contradictorii, prima fiind aceea a unei permanente proiecții dincolo de realitate, și a doua, aceea a unei permanente căderi în sine, cădere care, de fapt, nu se împlinește, datorită inteligenței creatoare. Cele două direcții, conștient asumate de către ființă, creează, ambele, permanenta luptă cu sinele și cu realitatea a acestui Gabriel care se autodefinește cu numele poetului Zeno Ghițulescu. Poemele ce te opresc în acest volum sunt tot atâtea confruntări între poet și teama sa de realitate, sunt tot atâtea măcinări ale imaginii sale de sine, tot atâtea înălțări și căderi. Cronologia poemelor, modul așezării lor în carte mă duc la ideea unei repetabilități a proiecțiilor și a erodării lor până la nivelul la care poate apărea primejdia căderii irevocabile în sine.

Dar, asemenea unei păsări phoenix, poetul știe cum să ridice genunchiul către o altă imagine, cum să-și făurească o altă imagine prin care el să se cunoască într-un alt mod, stil, formă etc. Bogăția lui Zeno Ghițulescu este una de imagini de sine și de căderi spre sine și în sine, instrumente poetice care îi deschid orizonturi noi, prin care reușește să ne devină model. Aparent încifrate, poemele sale nu fac acest exercițiu de ascundere decât din motivul esențial al repudierii realității, o repudiere construită și deconstruită într-un pluralism auto-identificator și auto-negator, de fiecare dată materia fiind alta, contextul ludic fiind altul, ambientul instrumental fiind altul, sensurile și semnificațiile fiind altele.

Cine lecturează pe fugă poemele din "memoria frunzelor" ar putea găsi pretextul pentru critici plurivalente – dar și aceste critici nu ar face altceva decât să întregească imaginarul de sine al poetului de față, care ne pune în încurcătură cu apetența sa pentru creație ca luptă cu îngerul – și orice critică se adaugă întărind proiecția sinelui și orice critică macină în același fel în care chiar și poetul își macină imaginea pentru a ajunge la acel moment de echilibru al căderii – niciodată însă nu intră sub balanța adusă la verticală și, de fiecare dată, forța creatoare inițiază o nouă confruntare, o nouă luptă, un nou înger (care, de fapt, este chiar poetul, imaginile sale nenumărate – este firesc deoarece poetul se creează și se re-creează pe sine tot de atâtea ori cât îi permit geniul și mizeria decăderii).

Desigur, îndepărtarea de sine este dureroasă și lasă urme adânci ca niște crevase de început de lume („…cine oglinda cerului a spart / de-a amuțit divin cuvântul / lăsând în suflet cioburi sângerânde / osânda umbrelor crescând?”- "Când oare și cine"), crevase care sunt cu atât mai adânci cu cât îndepărtarea de sine este mai intensă și firesc mai aproape de sublim. Căci proiecția dincolo de realitate se face într-un sublim, de fiecare dată altul, doar întoarcerea, doar căderea în sine este aceeași, având loc prin revenirea la reflectarea în conștiință a ceea ce nu se vrea – realitatea este profund dureroasă!

Toate aceste proiecții sunt altele și altele, diferite între ele. Diversitatea lor este determinată de plictiseala repetării aceluiași tip de luptă cu îngerul, adoptat de circumstanță drept martor al îndepărtării de real, căci lupta este îndepărtarea, victoria este sublimul, măcinarea imaginii de sine create în acest habitat al sublimului este înfrângerea, dar nu una irevocabilă, ci una prin care – atingându-se aproape cel mai de jos nivel – se reformează, se re-creează o altă imagine: „Mijirea haosului în arhipelagul de cleștar / bătrânul vrăjitor în travesti / împacă albastrul gențianei / cu larvara colcăială / părelnica făgăduință / cu lenea peregrină prin / mesianice obârșii…” - "Mistica sălășluire". Iată cum imaginea sinelui este una minerală încărcată de magie, dar și cu vegetalul și carnea colcăind; căderea, degradarea, măcinarea acestui sublim se face doar prin „evadare din hipnoză minerală”, o hipnoză care are suficientă putere, până la un moment să-l țină pe poet în starea de grație.

Într-o altă ipostază imagistică intervin „Neutronice tuneluri spaime înăbușite / malaxoare de inteligențe și deșeuri / impecabil săvârșesc comuna pastă / robotice glasuri intonând / corul robilor în acceptate lanțuri”- "Contemporan". Proiecție socializantă asupra spațiului și timpului contemporan sau mult mai mult de atât?

Apelând la noțiuni firești contextului prin care s-ar putea întreprinde o analiză stearpă asupra condiției omului prins în angrenajul tehnicii actuale, poetul le folosește pentru a se trasa, pentru a se contura și înălța pe sine și o nouă înfățișare diferită de celelalte anterioare și nu neapărat superioare. În definitiv, poetul nu încearcă să demonstreze nimic, doar atunci ideea de superioritate a uneia sau a alteia dintre stările sublime putând avea ființare. Nu! Poetul luptă democratic și-și ridică la aceeași înălțime imaginile. El avertizează deschis veșnicul înger despre banalitatea-sacralitatea luptelor sale poetice – pentru că deocamdată avem în față poetul Zeno Ghițulescu cu multiplele sale imagini și nu pe Zeno Ghițulescu, omul de cultură, pe Zeno Ghițulescu, omul social, pe Zeno Ghițulescu, omul și nu ne putem îndrepta privirea spre celelalte redute ce sunt sau rămân a fi cucerite! – dar luptă cu toate mijloacele: și cele permise, și cele ilicite: „Umanoizi cu suflet de silicii și ochi de crom / nituiți cu fugare lumi spre / nestinsele capcane / citadela milenară construiesc / punctul cardinal în loteria / istoriilor paralele”- "Noul cuceritor". În căutarea sublimului imaginii de sine, poetul are dreptul să lupte cum vrea. În toată această căutare/luptă există întotdeauna ceva /cineva care sprijină înălțarea de la realitate la planul ideal al imaginii proprii. Pot fi elemente materiale, fenomene naturale sau spirituale („Piatra a venit și mi-a zis: / ia aminte nimic mai de preț / decât asidua consecvență / în temeinicia minerală… / râul a venit… / vântul a venit / să-mi spună că m-a-nsoțit mereu / dintr-o iubire nemărturisită”- "Neașteptatul sprijinitor".

Măcinarea, tocirea imaginii de sine – în oricâte forme s-ar prezenta și în orice număr – se face prin „ospățul negru / izvorul de lumină / trudind în minte și țărână”- "Nu s-a temut"; prin „temerar curaj dizolvat în / domestica umoare / ordaliile neîndurătorului satrap…”- "Sceptica regăsire" (și este evident că este acea regăsire a sinelui de care se fuge în tot timpul – căderea în sine); prin „veștile pustii și / glasurile negre de peste tot / s-adună în fața icoanei”- "Bătrâna"; printr-un furt: „când și cine mi-a furat / nesecatele izvoare?”- "Amurg".

Căderea în sine îl readuce pe poet la conștiința mizeriei realității și a realității mizeriei. Sinele este dincolo de realitate, este într-o sub-realitate, așa cum, invers, arta este întotdeauna într-o supra-realitate, chiar dacă își asumă discursul unor stiluri pretins realiste: „La sfârșit de zi / la început de înălțare / fum evanescent / lut sângerând”- "La sfârșit de zi"; fiecare sfârșit este un început, este un alt început până în momentul căderii adevărate și finale. Acolo, la cel mai de jos nivel al ființei, la nivelul sinelui, căderea ilustrează – și verbul a ilustra nu este folosit aici arbitrar – disperarea: „acolo în cloaca de miasme guzgani / și disperare / s-a pomenit de totdeauna / bătrân din leagăn cu degetele tremurânde / împăcat cu golul vieții / ocrotit de îngeri de cenușă / în infernul de fiecare zi”- "Învinsul". Revenirea la același sine, ca la un laitmotiv al unui memento mori, e imposibilă de evitat: „Aștept zadarnic … / umbrele crescând mă înconjoară / din lucruri ape din cuvânt / golul infinit / de nimeni zărit”- "Poate cândva".

Lupta cu îngerul continuă, poetul se îmbogățește necontenit: „Sunt mai bogat ca Cresus fericit / ca infinitul mării / cu tăinuitele-i comori / imperială devastare / voluptatea rugului fără cenușă”- "Fascinație".