Săptămâna trecută am publicat“Israel–numărătoarea inversă”,în care îmi exprimam îngrijorarea față de situația din Israel, supus unor presiuni fără precedent, din partea USA, pe fondul unei opinii publice internaționale defavorabile și a unor alianțe strategice care conduc la izolarea sa, pe plan politic. Numeroase articole, în presa de limbă ebraică, dar și în publicațiile din țările occidentale, aduc la lumină tensiunile acumulate în Orientul Mijlociu, avertizând asupra pericolului care plutește asupra Israelului, amenințându-se însăși legitimitatea sa, ca stat suveran.

Numeroasele accesări și ecouri, reacțiile primite pe adresa privată, precum și apelurile telefonice, m-au făcut să-mi pun, iar, semne de întrebare, exact ca acum câteva luni, când am scris ”Mituri sfarâmate și beție de iluzii în Israel” și “Dusmanul Poporului”, articole care și-au păstrat actualitatea.

În mass-media israeliană, acest subiect e dezbătut în permanență, analiștii aducând noi detalii, care justifică preocuparea față de incapacitatea guvernului israelian de a veni cu inițiative curajoase, pentru accelerarea negocierilor de pace, în timp ce situația se degradează cu o viteză inimaginabilă. Cuvinte precum “ilegitimitatea Israelului”, sau “pericolul dispariției statului”, nu mai sunt demult tabu, le întâlnim în presă, sunt pronunțate în discursuri, în convorbirile purtate de Netanyahu și alți lideri israelieni, cu omologii lor, din Europa și USA.

Și totuși, parte din comentariile la articolele publicate încearcă să înăbușe semnalul meu de alarmă, care nu face altceva decât să descrie evenimentele politice și amenințarile permanente la care e supus statul evreu. E adevărat, nu am insistat suficient asupra degradării societății israeliene. Nu am subliniat îndeajuns rata de natalitate a comunității ultra-religioase, care, în majoritate, nu muncește, nu prestează serviciul militar și trăieste parazitară, pe banii contribuabililor. După estimările unor experți, peste 10 ani, 60% dintre potențialii soldați nu se vor înrola, din motive religioase, în virtutea unor legi depășite. Vina acestei situații nu o poartă numai guvernele (care, de-a lungul anilor, în scopul menținerii unor coaliții fragile, au mituit partidele religioase, sau au adoptat decizii revoltătoare, susținute de un mecanism financiar corupt ), ci întreaga populație, care și-a ales reprezentanții și, chiar când a realizat greșeala, nu a ieșit în stradă, să-și manifeste revolta, prin demonstrații repetate. Omul de rând a devenit apatic, preocupat doar de propria persoană, mulți nu mai urmăresc stirile, plictisiți de aceleași refrenuri. În cel mai bun caz, protestează în conversațiile de salon, dar acceptă starea de fapt, ca pe un destin implacabil.

Nu sunt eu acela

“Comentând” articolul meu, negăsind argumente valabile, unii au preferat să mă atace la persoană, public sau privat, închipuindu-și, probabil, că, insultându-mă, situația din zonă va deveni mai roză. Am o noutate pentru cei ce au încercat să mă discrediteze, nu cuvintele mele vor elimina Israelul de pe harta lumii, nu e cazul să mi se supraaprecieze influența. Nu eu am declarat că 1500 de rachete cu rază lungă de acțiune sunt îndreptate, din Iran, Liban, Siria și Gaza, spre Tel Aviv și alte obiective strategice, precum statul major al armatei, aeroportul, rafinariile, termocentrala, spitalele, în timp ce spatele frontului este neglijat, ci Uzi Rubin, expert în rachete, până de curând șef de departament în cadrul Ministerului Apărării.

Nu eu am destăinuit relațiile încordate și lipsa dialogului dintre ministrul apărării Barak și seful de stat major Ashkenazi. Nu eu am scos la lumină “documentul Galant”, care dezvăluia amestecurile dinafară în deciziile din armata israeliană. Nu eu am furat 2000 de documente secrete din computerul generalului Yair Naveh, nici măcar nu m-am întâlnit cu Hillary Clinton, să mă milogesc pentru susținerea legitimității statului. Și, dacă plana vreo umbră de îndoială, declar că nu am fost primul care a semnalat primejdia lichidării Israelului. Cred că cel puțin 1000 de jurnalisti și oameni politici au sugerat acest scenariu, ca fiind plauzibil.

Dar mă declar vinovat, pentru că am scris articolul meu în românește. Iar pentru unii cititori, evrei și israelieni, acest act al meu e șocant și, în consecință, trebuie să mi se submineze, pe orice cale, credibilitatea. Faptele enunțate de mine nu pot fi demolate, unii urmaresc presa și TV, stiu că pericolul e real, dar de ce trebuie să afle asta vorbitorii de limbă română din alte țări? Doar stim bine că mulți sunt antisemiti, că detestă tot ce e legat de cuvântul “evreu”, cu atât mai mult faptul că evreii nu mai sunt minoritari în România, că nu trebuie să se gudure, pentru a primi un os de ros, după ce “au adus comunismul”, “au distrus o țară care i-a tolerat”, “au pus la cale un complot iudeo-mason”, “ne-au furat neamul și glia”.

De ce trebuie să afle asta “dusmanii”, care ” își freacă miinile cu satisfacție când află slăbiciunile noastre”? De ce “să dăm apă la moară”?

Am o altă noutate pentru contestatarii care au definit articolul meu “parșiv”: Vorbitorii de limba română stiu să citească, în engleză și franceză, aceleași articole care apar în ebraică. Astăzi trăim într-o lume deschisă, în care, prin Google Earth, se poate vedea mai tot, nu numai o baterie de rachete, ci și mașina parcată lângă casă. Majoritatea oamenilor posedă TV prin cablu sau satelit, recepționează sute de statii, sunt abonați la Internet, au acces la presa electronică. Dar mulți israelieni originari din România trăiesc în trecut, marcați de o Românie în care se vorbea în șoaptă, să nu afle vecinul, sau cu nostalgia unui Israel atotputernic, cu o armata vitează, cu cetățeni harnici, cu un serviciu secret infailibil și o motivație sionistă deasupra oricărui interes personal. Tot ce află din presă, la TV, ceea ce văd cu proprii lor ochi, aruncă într-o pivniță întunecată, nedorind să se confrunte cu realitatea.

Lecții de patriotism

Amuzantă a fost lecția de patriotism, pe care a vrut să mi-o predea o jurnalistă din România, care nu le știe, dar le bârfește, acoperindu-mă cu invective și înrolându-se într-un naționalism evreiesc desuet. La fel de interesant a fost ecoul unui ziarist cu vechime, care nu prea le rupe pe ebraică, dar pe românește a reușit să mă insulte, atacându-mă la persoană și nefiind capabil să găsească măcar un argument care să demoleze ideile enunțate în articol.

Viața este, însă, plină de situații absurde, în urmă cu câteva luni am fost prelucrat, la o cafea, după articolul despre Mituri și Iluzii, în scop de “domolire”. Faptul că scriu din Israel, la un ziar internațional și, mai ales, pe limba română, era scandalos. Cu atât mai grav cu cât nu am calitatea (cum se dobândește aceasta oare?) să analizez, în presă, situația politică din Israel. După unii, ar fi fost normal să public în Haaretz, fie și în limba engleză, de parcă această publicație nu ar fi citită în întreaga lume.

O altă noutate, pentru cei revoltați, ar fi că, indiferent de limbă, orice material, pe Internet, sau tipărit, este accesibil, nu pretind că Ahmedinajad citește Acum, sau Realitatea evreiască, dar aproape totul e transparent și poate fi folosit în scop ostil. Așadar, oricât de șocați sunt de afirmațiile mele, că Israelul se confruntă cu pericolul numărătorii inverse, din păcate, aceasta este realitatea la care s-a ajuns, de-a lungul anilor de hibernare a guvernelor și ca urmare a mentalității cetățenilor israelieni, care s-au îmbătat cu iluzii. Și prima condiție, când te măsori cu realitatea, este să o recunoști.

Pentru mare parte dintre evreii și israelienii de origine română, “rufele murdare se spală în familie”. Cu alte cuvinte, problemele noastre le rezolvăm între noi, evrei și israelieni, nu trebuie să dăm altora satisfacție că suntem slabi. Mă întreb, în acest caz, care mi-e “familia”? Oare fac parte din aceeași familie cu rabinul primitiv și xenofob Ovadia Yosef? Sau cu miile de extremiști religioși, cu viziune mesiatică, care pun Biblia deasupra legilor statului? Sau cu artiștii israelieni care boicotează orașul Ariel ( pentru că, dupa crezul lor, acest oraș, construit din inițiativa guvernelor, e ilegitim), dar nu și Ierusalimul “unit”? Sau, prin extensie, familia mea e întreaga populație de naționalitate evreiască, de pe toate meridianele, inclusiv lingvistul Noam Chomski și politicianul Rahm Emanuel, fost șef de cabinet al președintelui Obama?

Îmi pare rău, dar trebuie să dezamăgesc câteva persoane. Știu bine cine nu face parte din familia mea: mulți israelieni, de origine română, care nu s-au dezbărat de provincialism, de spiritul de trib (și turmă), de mentalitatea de târgușor.

Vreau să mulțumesc celor care au comentat, pozitiv sau negativ, articolul meu “Israel – numărătoarea inversă”, aducând argumente, în bona fide. Orice dialog onest, cu ecouri susținute, mă bucură. Și orice dezbatere care mi-ar putea insufla optimism. La capitolul patriotism însă, cu regret, nu am de primit lecții de la nimeni. Nici măcar de la cei care mă atacă la persoană, public, apoi încearcă, pe privat, să îndulcească insultele, felicitindu-mă pentru articol.

Prefer să fiu considerat dușman al poporului evreu, sau chiar trădător de patrie, decât idiot.