Carte câștigătoare a concursului de manuscrise al U.S.R., ediția 2011, publicată în același an la editura „Cartea româneacă”, Poema desnuda de Crista Bilciu este o apariție surprinzătoare în literatura noastră din ultimii ani, prin curajul de a topi în sine avatarurile unei postmodernități poetice de calitate. Poem metatextual, cu inserții suprarealiste și onirice, cu pretenții vag epopeice, cartea se compune din 13 capitole, precedate de o „introducere”, iar pe coperta a IV-a beneficiază de prezentările critice ale lui Al. Cistelecan și Horia Gârbea.

Încă din „introducere”, aflăm că textul este rodul unei îndelungate elaborări, „încât la început s-a transformat/ din apă în spirt”, devenind „incendiar”, afectând astfel „pălăria lui Mincu,/ mustățile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu”. De asemenea, demersul poetic ni se spune că ar fi „un cânt” înălțat „târfei grase a poeziei”, pentru ca, în final, să fim avertizați: „Începe poemul./ O, începe poemul./ Dați-vă la o parte!” Noi nu ținem seama și mergem mai departe, lăsându-ne pradă bombardamentelor, trăsnetelor și trăsnăilor poetice prin care autoarea își conduce discursul, de la goliciunea răstignirii pe crucea poemului (desnudat) până la acea „lichidare de stoc în vederea unei apocalipse de cartier”.

În primul capitol, facem cunoștință cu personajele: Laura (o studentă la Litere, alter ago al autoarei), Al lu' Cincistele (trimitere drăgăstos-ironică la criticul Al. Cistelecan), David, Robert (un personaj de hârtie, multiplicat, mai târziu, în șase clone), Bunica (personaj care croșetează un ciorap uriaș), Aemilia, „nebuna blocului”, cu ale ei 12 rânduri de fuste, Femeia de Afaceri, Fata Brună, Omul-cu-sprâncene-prea-lungi, Travestitul, Fetița, Tata, Marele Actor, Tales, Jumătate-de câine-roșu, scamele care iau metamorfoze ciudate etc..

În celelalte capitole, realul rămâne doar în plan secund, prioritară fiind lumea cărții, prin care personajul principal, Laura, trece ca un adevărat „mâncător de clasici pe pâine”, viziunea auctorială fiind una parodică și funambulescă. Trimiterile, prin intertext, sunt multiple: de la Sf. Augustin, Dostoievski, Nietzsche și Sartre până la Cărtărescu, Mușina sau poeții fracturiști, deprimiști etc. Chiar și „mitul fericirii prin iubire” este desacralizat, printr-o parafrază care ne indică și deziluzia că poezia și iubirea nu pot să acopere rănile lumii: „Și ea simțea că, unde dragoste nu e,/ și poezia e în plus”.

Poemul are sinuozități, evoluții „în cascadă”, ruperi de ritm, accente voit prozaice, dar și pasaje lirice. Tehnicile evoluează de la colajul poetic, intertext, jonglerii textualiste, până la palimpsest și construcții hibride. Sinceritatea auctorială este una asumată încă de la început, poeta fiind conștientă, ca și alții, că „totul s-a spus”. De aici, poate, și seninătatea cu care își conduce, din umbră, personajele. Sau, mai degrabă, cum se lasă condusă de fluxul poemului. Textul reunește, într-o înlănțuire stranie, secvențe în care personajele trec dintr-un decor în altul, se intersectează, își scriu unul pe trupul celuilalt poeme (vezi întâlnirea Laurei cu Robert și cele șase clone ale sale, până devin „tot mai ușori”, luându-i „vântul postmodernismului”) etc. Ciorapul uriaș pe care îl croșetează Bunica devine, spre final, „un mare stomac exterior”, în care este înghițit totul. Vălul aparenței este înlăturat abia în penultima pagină a cărții, unde aflăm că Bunica, de fapt, croșetase un armăsar de lână, la care Laura observă un corn în frunte (poate fi și trimitere la Inorog). „Orgasmul năprasnic” pe care îl are Mimi, soția Patronului Ghiță, provoacă un adevărat cutremur, ducând la prăbușirea blocului. Posibil să fie aici și o trimitere parodică la scriitura lui Mircea Cărtărescu. Iar groapa în care se visează Laura are, pe laturi, file din ILR, relevându-se, pe de o parte, drama unei restanțiere la acel curs, iar, pe de alta, în subtext, conștiința că poemul trebuie să țină cont de evoluția limbii, neuitând trecutul, spre a putea găsi și un viitor al ieșirii dintr-o „groapă” (impas) a literaturii.

Există, uneori, impresia de facil în unele dintre construcțiile poetice bazate pe ludic, însă acestea par a fi și ele asumate de autoare. Chiar și impresia de artificiozitate este conștientizată, dovadă și acea ieșire (auto)ironică din „poemul desnudat” și fuga într-un altul: „Toate personajele fugeau care încotro/ prin semiîntuneric,/ printre țevi metalice/ și scârțâitul ruginei/ se auzeau țipete și înjurături./ Cei cu mai mult sânge rece/ își făceau bagajele/ pentru a se muta în alt poem,/ că până și la fracturiști e mai bine,/ mai cald, mai primitor,/ iar la Cărtărescu, ce să mai vorbim,/ e lux.”. Desigur, se ajunge, astfel, tot la ideea că intertextul salvează poezia, după ce „s-a spus totul”, gândindu-ne și la acel „Inter(poemo)city” în care se urcă personajele.

Este Poema desnuda un text despre iubire, al condiției creatorului în postmodernitate sau al travaliului poetic? Cred că s-ar putea răspunde afirmativ la toate alternativele tematice. Nu numai pentru că există aici secvențe ample despre căutarea sinelui în meandrele iubirii, printre sexualități fruste (vezi referirile la Mimi) ori prin cerebralizarea discursului erotic, sau pasaje digresive, într-o manieră ludică și ironică, despre menirea poetului, ci și pentru că, dincolo de toate „croșetele” poetice, se țese un text viu, care, în structura profundă, aduce cu sine soluții de ieșire din drama eternă a căutării „cuvântului ce exprimă adevărul”. Și, până la urmă, de ce am spus că ar fi aici și „trăsnăi”/ „trăsnete” poetice? Fiindcă, atunci când ești „trăsnit” (citește „inspirat”, „iubit”) de cuvânt, ești mai mult decât o pală de vânt!

Notă! Crista Bilciu este membru al site-ului poezie.ro, chiar dacă nu mai are decât un singur text aici și, probabil, nu mai intră pe site. Eu nu apucasem să citesc ce a scris pe site, decât după lectura acestui poem.

George Pașa