În ciuda faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puțin peste o sută de poeme, Maria adună în spațiul său extrem de multă poezie. Și asta nu doar pentru faptul că selecția a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind abia al doilea de haiku, după cel din 2005 și după capitolul de haiku din volumul publicat în 2007, ci și pentru că maniera în care compune haiku-ul este una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva canoane clasice precum austeritatea textului și a imaginilor, discreția maximă în privința comunicării emoției, recuzita rezumată la lucruri, ființe scene din realitatea naturală imediată. Ființa umană apare rar și abia schițată prin prezența unor personaje mai degrabă generice și stilizate precum mama sau bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers domestic, ușor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos și peste el.

Munții sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului, nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munți – / în vale înflorește / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum, în preajma ei. Semnele schimbării lor, deși tainice, le înțelegi fără cuvinte, din șuierul vîntului sau din pecetluirea urdinișului: Vîntul șuieră - / prin urdiniș nu trece / nicio albină.

Chiar dacă peste iarnă universul se contractă și mai mult, ajungînd la dimensiunea unei singure odăi: Noapte geroasă – / țârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă și deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea și truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic.

Regimul emoției respectă și el această surdinizare și reticență: Salcâm înflorit / sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbești despre bucuria și tristețea îngemănate atît de bine în această scenă sobră și mai mult decît elocventă? Absența albinelor mărturisește mai pregnant irosirea florilor de salcîm.

La fel de stilizată și de rezervată este și scena următoare: Soarele apune - / pisica și bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii apusului. Este unul din puținele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte, dar îl face cu maximă discreție și cu deplină aplicație.

Dacă n-ar exista haiku-ul care să ne înfățișeze totul aievea, am putea crede că seninul este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura și totuși... fericirea este cumpănită de contragreutatea mereu prezentă a tristeții: Niciun nor pe cer - / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.

Despre anotimpuri și trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele. Plouă monoton - / în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referință la trecerea vremii, decît această schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului plecat? Credeți că păsările nu au și ele ritualuri de înnoire a vremii precum acesta: Echinocțiu - / vrăbiile țopăie / în cuibul berzei?

Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care evoluează mai consistent și mai concludent micile ființe: Un fluture dă / tîrcoale cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie și echivocă: Nuc înmugurit - / un pițigoi îngînă / alt pițigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moșneagul.

Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă și omul își lasă baltă toate interesele și încearcă să ia seama la pilda lor de a fi, evident mai autentică: Mijloc de mai - / pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut și-și abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală / doar un creion fără vârf - / ninge ca-n povești.

Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conține în sine un preaplin de emoție pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:

Cer fără nori - / un zmeu se zbate-n vânt / deasupra plajei

Noapte senină - / pisica se pitește / în cojocul vechi

Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale

Șoim în picaj - / printre munți se înalță / fâșii de ceață

Deși știu că îi rămîne destul de puțin timp pentru preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire a torsului. La geam, acolo unde răzbate și o geană de lumină.

Zori înnegurați –
bunica toarce la geam
vechile gânduri

__________________
*Maria Tirenescu – Amprente, Editura Pim, Iași, 2013