Primăria Municipiului București ne reține atenția printr-un apel către cetățenii capitalei, difuzat (prin Rompres) în „România liberă” de vineri, 26 octombrie: „Având în vedere caracterul complex al unor lucrări, cum sunt, de exemplu, cele de la Universitate, presupunând reamplasarea stației de maxi-taxi din fața restaurantului Dunărea și dezafectarea fântânii arteziene, Primăria Capitalei își reînnoiește apelul către cetățeni, spre a înțelege că unicul rost al acestei reamenajări îl constituie dorința de a marca, așa cum se cuvine, locurile unde și-au pierdut viața eroii din decembrie”.
Dar tocmai prin sublinierea „unicului rost al acestei reamenajări”, Primăria Capitalei își pune, precum chelul, mâna în cap, lăsând să se întrevadă – inabil mascată – adevărata cauză a apelului: frica de comemorarea de la 21 Decembrie, când se vor împlini „douăsprezece luni de minciuni”: „Primăria Capitalei își exprimă încrederea într-o atitudine civică demnă, a tuturor cetățenilor, precum și speranța că pregătirile pentru comemorarea din decembrie vor decurge normal, fără incidente.”
Și, probabil că în virtutea aceleiași speranțe, televiziunea nu a transmis incidentele manifestației anticomuniste, antisecuriste, antiguvernamentale și antiprezidențiale ce a avut loc la Universitate, cu prilejul comemorării din 21 octombrie. Pentru că televiziunea se conformează atitudinii „civice, demne”, pe care autoritățile apărătoare ale eticii socialiste încearcă s-o obțină când cu ajutorul câinilor, bocancilor și bastoanelor, când cu ajutorul minerilor, când cu vorba dulce a Primăriei Capitalei...
Dar de ce ține morțiș primăria la „dezafectarea fântânii arteziene” de la Universitate?
Pentru că, atât după fenomenul „Piața Universității”, cât și după plecarea minerilor, Piața Universității a devenit o agoră în care se adună zilnic, după-amiază, parlamentul străzii... Oameni de toate vârstele și profesiile – de care s-a atins lumina Golaniei – stau de vorbă în jurul fântânii. Uneori vorbitorii devin patetici, dar nimeni nu țipă, nimeni nu bruschează pe nimeni... Se respectă premisele partenerului de discuție, iar provocatorii sunt aplaudați, după bunul obicei al „golanilor”, pentru că aici, la Fântâna Golanilor, mai mult sau mai puțin conștient, s-a creat un cult al dialogului. Unii aduc o floare, alții aprind o lumânare pe locul celor căzuți, apoi se apropie de cei care discută, întreținând fenomenul lucidității civice:
- De ce dom’le jigodiile și proștii sunt întotdeauna uniți, iar oamenii care gândesc și care trăiesc în adevăr nu se unesc?
- Intelectualii au fost și vor fi întotdeauna singuri din cauza orgoliului.
- Și pentru că nu toți intelectualii trăiesc în adevăr!
Alt grup, alte glasuri, alte probleme:
- Dar dacă noi demonstrăm și scandăm: „Jos Iliescu”, „Jos securitatea”, nu știți ce o să se spună: „Păi nu-i democrație dacă-i lasă pe ăștia să strige?!”.
- Nu e democrație, pentru că acum sunt mai mulți deținuți politici decât pe vremea lui Ceaușescu!
- Atunci pe noi de ce ne lasă să strigăm? De ce nu ne arestează?
Spiritele s-au încins. Pensionarul Nicolae Remus Agliceriu:
- Domnilor, noi suntem opoziția! Partidele istorice fac o opoziție occidentală, ca și când la noi în țară ar fi democrație. Nu ies în stradă! Noi suntem opoziția. Suntem puțini pentru că teroarea este mare! Dar noi suntem cei din 21 decembrie. Avem aici morții noștri, uciși de guvern. Pușcăriile sunt pline de revoluționarii noștri, trimiși în pușcărie de foștii activiști.
Vreo 30-40 de oameni scandează „Jos Iliescu”, dar vorbitorul ține să precizeze că „nu Iliescu singur ne terorizează, ci o clasă întreagă, condusă de K.G.B. Se spune că e stat de drept, dar de fapt e stat comunist! De ce România e Republică? Pentru că în ’47 Ana Pauker și Gheorghiu-Dej l-au somat pe rege cu pistolul în mână să semneze! De ce preluăm opțiunea Anei Pauker pentru Republică? Atunci, mai bine să-i spunem Republica Populară Minerească!”.
Sociologul Lucian Stanciu: „Minerii nu vor mai veni, pentru că minerii au venit cu sentimentul că fac un act de dreptate, dar acum s-au convins că televiziunea i-a dezinformat”.
Este corectat de glasuri din mulțime:
- Miron Cosma a spus la televizor că vor veni dacă vor mai fi chemați!
Liniștea auditoriului este tulburată de o ceartă izbucnită între doi bărbați. Taberele sunt gata să se formeze, dar intervine la timp un țigan poreclit „Faraonul”:
- Doamnelor și domnilor, ascultați-mă, bre! Dacă există o discordie între acești oameni, ei să și-o rezolve în altă parte!
În liniștea restabilită continuă să vorbească sociologul Lucian Stanciu:
- Arestații noștri sunt tratați ca deținuți de drept comun, cu hoții și cu proxeneții la un loc. Dar procesul intentat lor este de fapt un proces politic, dacă chiar domnul Iliescu a recunoscut că pe 13 iunie s-a încercat o lovitură de stat! Să se recunoască public că avem deținuți politici în România. Noi nu vrem înapoi „arestații”, ci, de fapt, îi vrem pe eroii Revoluției noastre. De ce nu veniți la tribunal, unde se judecă procesul? – îi mustră vorbitorul pe cei din jurul său. De ce îi lăsați singuri, când ei caută cu privirile în sală pe cineva care să-i încurajeze?
...Ce „placă memorială” și ce recunoștință poate fi mai vie decât acest parlament al străzii, pe locul celor căzuți?!
De fapt, aici, în Piața Universității, în locul recent amenințat de neodemolatori, e vie nu numai amintirea jertfei din Decembrie, ci și a martirajului studenților snopiți în bătaie de mineri și aruncați apoi în fântâna cu pricina, în stare de inconștiență, claie peste grămadă.
Și atunci, cum să nu inițieze (și încă în numele eroilor din Decembrie), Primăria Capitalei ștergerea oricăror urme prin schimbarea topografiei locului – pe de o parte pentru ca nici o geografie concretă să nu amintească de evenimentele revoluționare și postrevoluționare, pe de altă parte, ca să lipsească de „imobil” parlamentul „destabilizator” al străzii.
Opriți-vă, domnule primar, de la o nouă provocare a răbdării publice! Căci tuturora ne e clar că „dezafectarea fântânii arteziene” de la Universitate are într-adevăr un „unic” rost – cel adevărat – și anume: demolarea unui prea elocvent monument istoric, incomod atât pentru memoria cât și pentru prezentul emanaților.
Și dacă vreți într-adevăr să fixați plăci memoriale în cinstea martirilor, atunci una dintre ele – rețineți, vă rugăm – ar trebui neapărat fixată pe parapetul fântânii...



(„22”, nr.42 / anul I, 2 noiembrie 1990)