Adi Filimon (n. 20 mai 1965, în Ghelari, jud, Hunedoara) a absolvit Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și Facultatea de Istorie a Universității „Spiru Haret” din București. În anul 2013 a obținut premii la mai multe concursuri naționale de poezie, cele mai impor¬tante fiind premiul „Mopete” pentru manuscris, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” și premiul special „Adenium Timpul”, obținut în cadrul Concursului de Debut, organizat de Editura „Adenium”, Iași. În cursul anului 2013 a publicat volumul de poezie Spaimele, Editura A.T.U. (volum de debut). Apare în antologia Desant 2013 a finaliștilor concursului de debut al Editurii “Adenium”, Iași. În 2014 a obținut premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu”. În 2015 publică un grupaj de poezii în colecția de versuri contemporane -,,CarTe diem”- Editura Vocativ, București.

Aflată la cel de-al doilea volum publicat, Adi Filimon reușește să convingă prin naturalețe, sinceritate și imprevizibil. Versurile elaborate condensează intensitatea spirituală auctorială, ancorată în realitate, nuanțele discursului liric justificând importanța existenței individuale, astfel încât cititorul devine confident, părtaș al frământărilor ei.

Volumul de versuri ,,Ștefia", publicat la Editura Vinea, 2015, este structurat în trei cicluri: leprozeria, azil de lux, mănăstirile.

În viziunea autoarei, ”leprozeria” e lumea neînțeleasă de cei pentru care viața nu este motivată, o caravană de sentimente controversate ce țintește ,,jungla urbană" , unde timpul poate fi ,,un talisman poate o plată pentru viața furată", un exercițiu al lepădării de sine, de tot și de toate, de normalitate. Singurătatea este regina care nu renunță la tron, chiar dacă viața îi este potrivnică.

Libertatea de a cocheta cu singurătatea, dă aripi autoarei. Zborul deasupra lumii pe care o detestă pentru slăbiciunile ei, reprezintă ruptura eliberatoare de care poeta are nevoie pentru a merge mai departe - ,,ce gust bun are libertatea atunci când te-mpinge/din spate și te înalță ca un zmeu în soare". Renunțarea la cele lumești vine ca o vindecare, ca o împăcare cu sine - ,,e timpul să plutesc peste visele moarte/peste râsul înghețat al copiilor/peste mâini încleștate în mâini disperate/ e timpul dividerii în mii de secunde/ca un cer descusut prin care o mare de licurici evadează/ și-n lumea cea nepătrunsă pătrunde". (nimic de pierdut aici/pg.6)

Supraviețuirea ,,în leprozeria de beton" unde ,,se cântă frenetic și se fură cu ștaif... locuri în care cresc oameni normali", devine din ce în ce mai ostilă, ducând la nevoia de a-și apăra ce este al ei, fie chiar și suferința, slăbiciunile, pentru a nu deveni vulnerabilă - ,,sufăr de ceva ce nu știu să descriu și traumele/ sunt niște fante în timp prin care evadez/ ca să-mi văd slăbiciunile...". (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)

Uneori Adi Filimon simte nevoia să joace un rol. Niciodată pe cel al prințesei care-și așteaptă prințul călare pe un cal alb. Alege să intre în pielea săracului care fură lemne pentru a le vinde, asigurându-și o existență modestă. În ciuda neajunsurilor, săracul vânzător de lemne, visează - ,,mi-e poftă de o ciorbă de perișoare și de sarmale/dar poftele sunt ca visele sau ca președinții - vin și se duc, foamea rămâne...". Realitatea îl scutură bine de vise și în cele din urmă se trezește, mușcând cu dezgust din propria-i sărăcie, asistat fiind de alte supraviețuitoare care-i țin companie (gândacii se uită cu milă de frate) - ,,scot din punga de plastic: slana, o bucată de mămăligă și ceapă ca focul de iute. " Revolta situației în care se află se răsfrânge în gestul următor făcut cu furie, impactul fiind puternic, impresionant - ,,pumnul se repede în ea și-i crapă inima aproape-ncolțită". Nu sărăcia este motivul real al dezgustului său, ci indiferența lumii în care e nevoit să trăiască - ,,vând lemneeeee! strig prin ulițe moarte, și nimeni nu iese la poartă. au murit între pereții de lut, nu le mai pasă de lemnele mele furate".(sunt sărac/ pg. 14)

Vânzătorul de lemne nu este singurul personaj adoptat de indiferența leprozeriei, poluată de indivizi care poartă stigmatul unei vieți lipsite de valoare , fără sentimente, suportând supliciul carmin existențial, împovărător, malign. Ștefia, femeia - copil, trăiește într-o inocență perpetuă, refuzând astfel să se supună regulilor lumii în care nu se regăsește. Fuge, se ascunde, izolându-se în propria carapace - ,,alergând dezgustată pe străzi murdare" pentru a se trata de ,, scârba de ea însăși ... mai intensă decât rațiunea". (Ștefia și dansul pe tricicletă/pg. 26)

,,azil de lux’’ , cel de-al doilea ciclu, marchează momente din copilăria poetei. Mica, așa cum își numește autoarea mama, este simbolul femeii care-și acceptă destinul noduros ca pe o cruce dusă cu demnitate, este tolerantă, blândă și supusă, fiind convinsă că la capătul drumului se află recunoștința pentru efortul său. Amintirea mamei este aproape obsesivă, fiica identificându-se de multe ori cu ea. Detaliile care fac din aceasta un personaj delicat, deși extrem de puternic, reprezintă esența purificatoare, siguranța, refugiul în care-și găsește liniștea, sentimentul de a se ști iubită. Nevoită să-și vadă mama suferind, îi administrează morfină pentru a-i ușura durerea. Împreună visează la o viață frumoasă - ,,eram reginele cerului/eram zânele apelor/eram crăiesele nopțillor ce înfloreau pe ascuns/ne îmbătam cu amintiri despre copilărie...”.(poate iubesc nopțile pentru că iau/pg. 34)

,,mărgelele negre ale mamei:”, ”sfântul din tinerețea bunicii”, ”gheb de pitic” sunt doar câteva dintre poemele care marchează albumul liric al copilăriei poetei. Totul este învăluit în mister. De la mărgelele negre ale mamei care pot simboliza zilele nefericite din viața acesteia, preluate și duse mai departe de fiică, până la imagini descriptive în care sunt adunate elemente expresive ,formând portretul icoană, poeta reușește să realizeze un puzzle remarcabil, transmițând puternic emoție - ,,mama se luptă cu neputințele mele, îmi aruncă/ un pahar cu lacrimi./nu mai sufăr, trag după mine mărgele negre ... mama se leagănă de pendulul urât, cu limbi înnegrite”.
Prezența mamei este evidentă și dincolo de moarte în amintirea fiicei. Am trăit emoția pierderii ființei care mi-a dat viață, parcurgând versurile poeziei ,,the end”care lasă un gol imens în sufletul copilului ce nu acceptă ruptura -,,Mica zâmbea des. avea ceva diafan când zâmbea,/ îmi deschidea coșul pieptului și punea/lumina ochilor. simțeam cum gâdila puțin,/ apoi se topea ca o miericică la soare ... se înnorează și Mica doarme prea mult./ pălăria verde pare un strat de iarbă crescut pe față,/ încolțise și vedeam rădăcinile în trupul ei delicat./ uite, tată, crește iarba în Mica!...”. (pg. 42)

Nici tatăl nu este lipsit din acest album. Rătăcește ca o umbră în viața copiilor săi, mai ales în viața fiicei nedorite - ,,de ziua mea, tata s-a îmbrăcat în negru, ... /am venit, spuse el, am venit să stingi lumânarea/ cu suflarea cea din urmă a Micăi.// dar e ziua mea, tată!/ tu i-ai zis Micăi să nu mă nască,/ dar ea, dansând peste degetele tale cu multe inele,/ m-a rostogolit printre ele,/ m-a adunat din cenușa nenăscutului...”. (de ziua mea, eu și Mica:/ pg. 57)

Acest capitol este o carte deschisă spre sufletul copilului care încă ,,se culcușește în brațele Micăi”, suferind trecerea în neființă a celei care i-a fost sprijin. Durerea se simte în fiecare vers transmițând acut sentimentul pierderii - ,,de cinci ani rod cu dinți de satrap din capacul sicriului/să dau de gustul de lapte cu scorțișoară/ ... e tare mult de când/ poartă mărgele de fosfor și fum”. (shake/pg.71)

,,mănăstirile”, ultimul capitol care încheie volumul de versuri ,,ștefia”, este scris într-un alt registru, diferit de cele anterioare. Secvențele de viață reprezintă liantul unor stări de spirit rezonante, ontologice. Deși sentimentele bune îi sunt străine, ea reușește să se detașeze de anxietate, meditând, uneori ironizând momentele de grea cumpănă -,,mă doare furia din piept ca un animal în agonie,/ așa de tare încât roade lanțul cu dinții./ m-aș condamna la moarte, așa de neagră e ziua de azi./ animalul urlă, speriat de atâta negru,/ peste el se adună ceea ce am în stomac, adică/ un moft de cangrenă și fluturi.” (în mine totul e negru/ pg. 77)

Estetica onirismului și a suprarealismului dau un plus poeziei lui Adi Filimon, accentuând astfel originalitatea cascadelor lirice care curg abundent, într-un spațiu diferit de cel în care se înghesuie miile de poeți ahtiați după faimă. Adi Filimon, modestă, se remarcă prin arborescența de imagini inedite, construite cu rafinament, detașându-se de pleiada poeților generației sale, broșând între copertele volumului ,,Ștefia” o lume psihanalitică, introspectă, inspirată din realitate, din experiența unei vieți consumate ardent, până la contopirea cu sine, cu divinitatea.

,,îmi place să colind prin oraș mereu dispar de acasă/ pentru prieteni las un bilet în ușă/ vin mai târziu sunt în vizită la vecinul meu Dumnezeu”. (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)