Obiecte secundare



Lucrurile și ființele sînt obiecte adunate, relativ restrînse ca dimensiuni spațiale, au contururi și corporalitate, sînt figuri geometrice închise și perceptibile în întregul lor. Dimensiunile lor sînt rezonabile în raport cu capacitățile noastre de a le percepe sau a le mînui și manevra. Genul acesta de obiecte le putem numi obiecte primare.

Prin contrast cu ele, vom numi obiecte secundare, pe cele care pierd treptat din caracteristicile acestora, dar păstrează suficiente pentru ca autorul de haiku să apeleze la ele ca elemente obiective de compoziție ale haiku-ului.

ÃŽntinderile

Multe dintre acestea au dimensiuni spațiale excesive pentru a fi percepute dintr-o dată în întregul lor. Deși au o anume obiectualitate și păstrează consistența corpului solid, conturul lor nu mai e delimitat natural, ci mai degrabă printr-o convenție umană empirică sau științifică. În mod evident, ele nu mai sînt la îndemîna omului, sînt mai curînd elemente ale ambianței în care oamenii trăiesc, care le influențează în bine sau în rău viața. Dintre acestea, cele mai semnificative ar fi formele de relief: muntele, dealul, cîmpia, ale căror treceri de la una la alta rămîn destul de vagi.

(o dată pe an –) / un munte împrejurul / străchinii cu fragi
(un singur greier –) / până în zori muntele / în rezonanță[1]

Edificiile și clădirile construite de om, ca și așezările umane: cătunele, satele și orașele, și ele variabile ca dimensiuni, putînd fi adăugite sau extinse, deteriorîndu-se sau dispărind cu vremea, pot fi și ele obiecte ale haiku-ului.

sat părăginit - / (prin geamuri luminează / măceși în floare)
gară în viscol - / (privind îngrijorarea / călătorilor)

Și delimitările spațiale ale terenurilor lucrate de om, un lan, o livadă, o grădină, de obicei îngrădite, sînt variabile și țin de intențiile umane.

(numai de partea / cealaltă a gardului -) livadă pe rod

Apa și aerul

O altă categorie de obiecte secundare sînt cele care, fiind alcătuite din materie lichidă sau gazoasă, nu mai au o formă proprie și sînt răspîndite în spațiu, curg într-o albie sau umplu o cavitate a solului, stagnează sau circulă deasupra solului sub forma unor mase aeriene sau ca aglomerări de vapori de apă: aerul și apa, balta și văzduhul, lacul și norii și, în cele din urmă, marea și cerul.

baltă cu broaște - / (din val în val zăngănind / cioburi de lună)
mare-n furtună - / (liniște-n cimitirul / marinarilor)
cerul deasupra - / (a fost odată un ciob / cu albăstrele)

Fenomenele atmosferice sau meteo

Trăim cu picioarele pe pămînt și evoluăm în atmosfera care-l învelește. Pare firesc ca evenimentele, mai mult decît capricioase, ale atmosferei, atît cît ajung ele la suprafața pămîntului, să intre în atenția și în vocabularul nostru. Toate sînt perceptibile senzorial și ne domină stihial. Deși sînt manifestări, fenomene ale atmosferei, limba le înregistrează ca și cum ar fi obiecte numite prin substantive: vînt, ploaie și ninsoare, fulger și tunet, ger și arșită, ceață și chiciură, furtună și viscol, vijelie și potop.

Unele ne afectează direct, prin temperatura atmosferei, frigul și căldura, înghețul și dezghețul, gerul și arșița. Le simțim cum s-ar zice pe (sau cu) pielea noastră. Dar și prin efectele reflexe pe care le provoacă asupra noastră: tremurături și frisoane sau nădușeală și însetare.

frig spre amiază - / (pe lama toporului / rășină de brad)
frigul de astăzi - / (cascada luând formă / de catedrală)
întâiul îngheț - / ( preajma sobei o împart / cu păianjenul)
la primul dezgheț - / (nici un porumbel c-­un fir / de iarbă în cioc)

La fel de bine le simțim și prin consecințele lor vizuale, uneori de-a dreptul miraculoase, pe care le au asupra apei înghețate sau ca ceață și chiciură:

prima chiciură - / (până în zori înfloresc / buruienile)
oameni în ceață - / (se-apropie pas cu pas / numai vocile)
(purpură pe odăjdii) / și chiciură în barbă - / (luna coborând)
chiciură-ntre spini - / (arta dantelăresei / din alte vremuri)
(în același fel) / înfloresc sub chiciură / prunii și gardul)

Fenomene impresionante și spectaculoase sînt fulgerul și tunetul:

fulger de noapte - / (încă o coajă de ou / plesnește în cuib)
(de peste umăr –) / deodată primul tunet / de primăvară
tunet în larg / pe înserate - / (a înțelege tăcerea)

Altele numesc precipitațiile, ploaia și ninsoarea, grindina, burnița și moina:

(nimeni pe stradă / nu-și încheie hainele –) ploaie cu soare
(numai umbrela / noastră nu se deschide –) ploaie de vară
(nici un prieten – / bocancii rupți în prima) / ploaie de toamnă
(bostanul pe câmp / filozofând la nimic -) / ploaie în amurg
(ziua muntelui / scufundat sub toporași -) / altfel de potop

prima ninsoare - / (toporul despicând-o / cu tăișu-n sus)
(odihnă în parc –) / odată cu această / simplă ninsoare
după grindină - / (țăran cu ridurile / frunții în palme)
burnița nopții - / (cu-amândouă mâinile / strâng haina la piept)
fără burnița / rarefiată în gol – (cu mult mai singur)
(singur pe drumuri –) / o moină câteodată / însoțitoare

Cele mai impresionante sînt însă cele care cumulează violența mișcărilor atmosferice cu precipitații variate în cantități de multe ori catastrofale, vîntul și vijelia, viscolul și furtuna:

vânt dinspre mare - / (ultima frunză de plop / fisurând luna)
crivățul nopții - / (acasă ferestrele / toate în floare)
(mamă alergând / cu povara în spate –) / vânt lung de toamnă

viforul de-acum - / (la fereastră maestrul / pictează cu alb)
vifor în stepă - / (mi-albește peste noapte / părul de spaimă)
vijelie-­n zori - / (doi oameni de zăpadă / la braț pe stradă)
(noapte fără somn) – / viforniță-n vuietul / văgăunilor

(bat la singura / casă cu lumini stinse –) / viscol în amurg
soare și viscol / pe creștetul muntelui - / vară de-o zi
altfel de viscol – / (drum de noapte cu molii / strivite-n faruri)

(în ridurile / bătrânului marinar -) / furtuni de toamnă
(îmbrăcând haina / dau numai de ruptură –) / furtuni de iarnă
(lângă vatră țăranul / ascuțind plugul -) / furtuni de iarnă
(ciocârlie deasupra / curcubeului -) / după furtună
(barza repară lovind / luna cu ciocul –) / după furtună

Deși rămîn obiecte în sensul de elemente de compoziție pentru haiku, obiectele secundare pierd familiaritatea lucrurilor pe care le putem manevra și folosi. Prin dimensiunile lor excesive și prin imposibilitatea de a le delimita fac parte dintr-un continuum natural, pe care, doar din mania noastră de a face ordine în lume, le numim, categorisindu-le gospodărește, cu substantive. Este un fel de amăgire că le-am lua în stăpînire deși puterea noastră în fața lor este neînsemnată.

Mai corect ar fi să vorbim despre obiectualitatea lor, care rămîne materială și ne impresionează simțurile, ca una stihială. Relația lor cu noi, oamenii, este una de dominare indiferentă și copleșitoare. Comportamentul lor poate fi caracterizat doar de verbul a bîntui. Sîntem la discreția lor și ele ne dăruiesc nepăsătoare o oază în care putem trăi, gata oricînd s-o pustiiască fără pic de ură.

_____________________________
[1]Toate haiku-urile citate în acest studiu, dacă nu se precizează în mod expres alt autor, sînt din volumul Marea tăcere al lui Șerban Codrin. Cuvîntul important pentru exemplificare va fi marcat cu italice, partea poemului mai puțin semnificativă pentru moment va fi izolată în paranteze.