agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-11-30 | [This text should be read in romana] |
Â
Corina Monea este adepta amestecurilor, alchimiilor, parcă o È™i văd învârtind cuvintele într-un bol magic aÈ™ezat pe pirostriile cănite ale vieÈ›ii, încercând să se/ne iluzioneze È™i să scoată din această fiertură măcar culoarea iubirii, dacă nu cumva chiar iubirea pentru care, spune ea: îmi iau pantofii, sufletul,rujul, dispar. Titlurile sale au culoarea iubirii, din ele curge iubire, unele sunt de sugestie: imperfectul vocalic al dragostei; ziua dintâi, iubirea; amiază cu dragoste. La fel de impregnate liric sunt versurile de dragoste metaforice cum: cu veste de salvare pe dragoste/ noapte veneÈ›iană; consumul autorizat de iubire; să vizitaÈ›i aleile acesui parc/ în care s-au scos băncile la îndrăgostire/ peÈ™ti, lene È™i duminică umedă. Poeta relevă dragostea în toate formele ei. Se desfășoară/ înfășoară pe acea stare de nedumerire, de uitare de sine, de visare în timp ce totul curge, alunecă ori zboară, se înalță, se desprinde de realitate. Anotimpurile sunt incluse într-o geometrie personală. Autoarea se vede ningând, golind/ dezgolind, legănând, în scene după scene, filmic È™i galopant: te ningeam.../ uneori ni se făceau/ troiene în inimi,/ îmi spuneai:/ opreÈ™te-te,/ fac focul în tine,/ devenim ierni./ imperfectul vocalic al dragostei. Este cumplit de implicată emoÈ›ional în transpunerile sale, uneori imprevizibile constatări care încearcă armonizarea dorinÈ›elor cu întâmplarea/ destinul/ datul. Și atunci, mai amestecă puÈ›in cuvintele în bolul de sticlă... Cu iubirea È™i moartea în tandem se naÈ™te acea melancolie, ca un cântec de leagăn: te-am urmat cândva ca în ziua aceea,/ ziua aceea de la care începe dincolo,/ în ziua aceea să mă È›ii de mână, mi-e frică,/ să îmi iei mâna pe pieptul tău/ să-i opreÈ™ti bătăile,/ încet ca un cântec de leagăn,/ apoi să mă treci pragul/ spunându-mi că totul e în ordine,/ că o să vii È™i tu, dar puÈ›in mai târziu,/ ca un cântec de leagăn, ca o nuntire, aceste versuri mă aruncă în nuntă în cer a lui Eliade. ÃŽn concepÈ›ia Corinei, viaÈ›a se confundă cu scrisul, iar scrisul are semnificaÈ›ia de dragoste, este pur È™i simplu o contopire de litere până la rană, rană pe rană/ până la închegarea-ntr-un sânge/ umbre de mână. Poezia Corinei Monea este metaforizată de la nivel de expresie, la vers, strofă È™i chiar poezie. Figurile de stil au vioiciune, sinceritate, supleÈ›e chiar dacă atârnă greu la nivel de temă/ subiect. Aceasta conferă un farmec personal È™i deosebită maleabilitate în sensuri/ semnificaÈ›ii. La această poetă se stabileÈ™te neapărat È™i fertil o legătură dinamică între sine È™i natură, între sentimente È™i obiectele din jur, între teluric È™i cosmic, între È™tiinÈ›ific È™i liric: am insistat să îmi pun proteză de viață,/ undeva între râsul acela sardonic/ ce se auzea din ceasul blocat la un timp inegal/ È™i răutatea piciorului evadat./ sardonic life - este un poem care până la final are o conduită de lirică sarcastic-umoristică. Autoarea are un anume fel de a se întreba cum a devenit È™i pentru a augmenta frisonul iubirii învață mersul în două cuvinte: È™i dacă până la urmă/ nu sunt născută din coasta ta,/ ci TU/ ai luat o mână de lut,/ ai pus-o pe roată/ È™i în loc de ulcior sau de oală/ te-ai trezit cu mine cuminte È™i albă/ întrebând cât mai e până ubim?/ din ochiul tău sau din lună. Poezia acestei poete este una vizionară, mȍbius find doar una dintre dovezi: viaÈ›a pe banda lui moebius/ e un fel de moarte în mers,/ un invers continuu pe o singură margine/ .../ noi,/ analfabet de orbi È™i de muÈ›i,/ suntem prizonieri pe tavanul acesta,/ spre care, în care, pe care, sub care/ ne schimbăm doar prepoziÈ›iile./ în rest,/ o târâre amară.// È™i ce viață superbă/ amfi avut/ de murit,/ de murit,/ de murit,/ dacâ dumnezeu ne dădea o foarfecă/ mȍbius. Inversiunea este un atu al poeziei Cornei Monea, la nivel de idee/ expresie: eu sunt mediul tău ev/ so..., este o răsturnare care augmentează o stare, fiinÈ›a adusă la nivel de sistem social, istoric ori chiar la nivel universal/ cosmic: se retează vârful copacilor uniform,/ până pădurea devine perie,/ cu care Dumnezeu, cel fără de treabă,/ să traseze zebre verzi pe cer/ (întru veÈ™nica pomenire a autostrăzilor/ de pe care cad avioanele)/ noul cod rutier. Corina invocă adesea moartea în poeziile ei, dar în secunde ascunse o consideră ca pe un mecanism; poezia în sine este o metaforă de transfigurare/ metamorfozare a timpului într-un obiect de măsurare, un ceas: în definitiv/ e doar un ceas vinovat/ că are secunde ascunse/ într-un tic-tac discret.// un mecanism cu timpul sfărâmat,/ dar nu, rotiÈ›ele nu dor,/ doar ruginesc/ în È›ipătul păsării care iese obsedant/ la fix să moară./ secunde ascunse. Este unul dintre cele mai reuÈ™ite poeme din acest volum! ÃŽn poeziile acestei autoare găsim o serie de aspecte/ subiecte, începând de la cele privind fenomenele naturii (ape, gheÈ›ari, ploi, ninsori...) È™i până la cele de spirit/ credință (îngeri, Dumnezeu), ori de la stări È™i afecÈ›iuni trupeÈ™ti (boli, incomodități) până la repercusiunile acestora (metastaze, depresii, dependenÈ›e, sinucideri...). Pare că poeta se află înrtr-un continuu suspans, în stare de imponderabilitate È™i uneori cade! Poezia acesteia este È™i despre distanÈ›e pe care le apreciază cu ochi artistic. Ea pune apropiere între lucruri È™i micÈ™orează într-atâta distanÈ›ele, încât ai senzaÈ›ia că priveÈ™ti un tablou pictat cu toate detaliile care-È›i trec prin minte: ne aÈ™ezăm în fiecare zi/ pe alte scaune,/ nu contează pădurea/ din care au fost smulse,/ doar È™irul lor în ne-sfârÈ™itul unei mese/ peste care se aÈ™terne năframă privirea.../ între năframă È™i insulă/ e spaÈ›iu de un punct/ je ne sais quoi; sunt în faÈ›a sommului tău/atât de aproape/ că genele noastre fac dragoste./ nu respir, te respir,/ aÈ™a te trec din tine în mine.// nu te trezi,/ tu nu È™tii/ că am ieÈ™it din oglinzi/ acalmie cu miere; unul vrea să ajungă/din punctul a în punctul b,/ altul întoarce alfabetul din b în a./ între ei -/ labirintul de pierderi,/ drum nepietruit/ fără fântâni./ între a È™i b. Are curajul de a insufla lucrurilor suflet, viață, să le transforme în altceva, în altfel de personaje: pun degetul în fiecare secundă,/ o învârt pe discul unui telefon vechi,/ spart puÈ›in în colÈ›ul auzului./ .../ mă trag în sine/ mai adânc în pântecele ebonitei/... / ne legăm cordoanele ombilicale/ pentru convorbiri în noua reÈ›ea,/ .../ dialog acvatic./ DA Este un volum cu buze: la o celulă distanță/ de buza ta somnoroasă/ în acalmie cu miere, buzele mele È™i-au dat hainele jos/ acalmie cu miere; intri pe poarta sărutului,/ îmi înveÈ›i buzele să fie mirese/ cardinal kiss. Corina aduce cu sine cuvinte noi, cuvinte altfel: plăpumind/ imposibil; povestul/ cardinal kiss; mă îngereÈ™ti/ ademenire; se dor, se pier, continuu murit/ ... se dor; tace-mă, vorbeÈ™te-mă/ femeia. La capitolul ironie stă tot aÈ™a de bine: inchiziÈ›ia de serviciu,/ jigodii magna cum laude/ condamnă solemn/ ereticii noi/ cu blasfemii în idei miÈ™to/ Ev Mediu Nou. Și, prin contrast, capitolul bunătate: ce înger vine/să ia tristeÈ›ea unui cal/ care È™tie că moare? Cine îi deschide grajdul/ pe lumea cealaltă? ÃŽngerul-cal?/ îngerul cal. Din capitolul antagonism È™i inversiuni: caut prăpastie în care să cad./ zborul,/ furtună cu aripi,/ se învață căzând./ ademenire; spaÈ›iul e cascadă inversă,/ film derulat înapoi./ ademenire. Este foarte multă cădere în poezia Corinei Monea: aÈ™a cade moartea în tine.../ .../ intră direct în istoria ta/ să o È™teargă/ .../ de fapt,/ bate palma cu moartea,/ aveÈ›i de trăit împreună.../ panta. De fapt, în poezia Corinei este un soi de tristeÈ›e care nu doare, se întâmplă lin, amăgitor, este o sfredelitoare nostalgie/ panta. Avem de-a face cu o cădere, o privire în jos, un soi de sfială cu frisoane pe È™ira spinării, o stare de revoltă interioară: femeie,/ vezi-È›i de dumnezeul tău,/ de lacrimile tale/ acolo/ în podele.// femeie,/ ia cârpa,/ È™terge copilul la gură/ È™i È›ie gândurile din cap./ Sunt alÈ›ii/ să cugete în lume// hai,/ iubeÈ™te-mă,/ trebuie./ apoi/ dă-mi cămașă curată,/ plec,/ sunt... altele/ să fie alintate-n cireÈ™e./ femeie! - această poezie de un dramatism necruțător îmi aminteÈ™te de volumul de poezie al Angelei Nache-Mamier, scara b apartament 3. Feminism È™i feminitate! ÃŽnÈ›elegere È™i înÈ›elepciune! Resemnare È™i însemnare! Despre o sensibilitate exacerbată ne vorbeÈ™te poezia tăierea: călăul/ își ascute securea/ pe fluture. - un paradox, o contradicÈ›ie imensă între cauză È™i efect, între intenÈ›ie È™i scop. Iubirea È™i cuvântul sunt două părÈ›i de vorbire nedespărÈ›ite, suficientă metaforă È™i subtilă pentru a înÈ›elege legătura poetică: dă-mi urma pe care o lasă în aer/ cuvântul tău.../ doar, în condiÈ›iile în care: două pronume suntem./ ne acundem/ de alte părÈ›i de vorbire,/ încercând/ să nu se afle că/ tu eÈ™ti acum Eu,/ eu sunt acum Tu./ mai mult ca perfecta izgonire. Tu È™i Eu reprezintă balanÈ›a dorului, hotarul destinului, tandemul vieÈ›ii. O astfel de poezie este relevantă pentru ceea ce È™i cum scrie Corina Monea: împart totul în două,/ deasupra È™i dedesubt./ verticala generozității -/ ce e deasupra, iei tu./ iei raiul,/ iubirea, pe Dumnezeu./ restul,/ antonimul,/ e-al meu./ Tu È™i Eu. Antonimiile îi sunt caracteristice acestei poete care îmbină graÈ›ios sufletul cu timpul, metafizicul È™i ceea ce este strict pământesc, oniricul cu realitatea. Iubirea este mereu apropiere prin separare: È™i... / ne-am ciocnit./ ca două trenuri,/ ca două planete./ unul-/ venea dinspre frumuseÈ›e,/ altul -/ dinspre singurătate -// ne-am împrăștiat/ în atâtea fragmente/ că înapoi am alcătuit un întreg-/ ne-am amestecat minÈ›ile,/ orele,/ respirările,/ până È™i lacrimile le încurcam. Poveste. AcelaÈ™i laitmotiv - Tu, Eu- apare È™i în poezia de sus: când eu nu sunt eu/ È™i tu nu eÈ™ti tu,/ suntem un punct/ când moartea/ È™i viaÈ›a/ dispare./ poveste. Corina Monea are sau își impune un anumit ritual cu care se apropie/ distanÈ›ează È™i un anume respect față de bărbatul iubit, în fiecare poezie aproape că încearcă alte modalități de a-i intra în voie, de a-l cuceri È™i apoi a-l acapara: aÈ™a se cuvine -/ bărbatul să fie/ cu o clipă/ înaintea femeii./... / să o treacă de mână/ pragul.../ clipa cuvenită. (multiînÈ›eles) Ce mai este de reÈ›inut în te iubescul acestei poete?! Faptul că iubirea o inspiră È™i că face din orice lucru, din orice tablou al naturii, o odă, un imn dragostei: nu vreau să te iubesc,/ È›ine-mă doar îndrăgostită./ să simt că-mi zboată/ luna prin cap,/... / tu,/ bărbat,/ crâng sălbatic,/ freamătă-mă.../ crângul meu. Trecerea este marcată în poezia mondiană drept punte între momentul naÈ™terii È™i momentul morÈ›ii, evenimente de referință ale vieÈ›ii care începe cu frică/ spaimă/ bubuit/ vârtej/ nebuloasă È™i se termină în dincolo. ÃŽn tot acest interval dintre naÈ™tere È™i moarte nu prea e timp pentru dezmeticeală, intri fără È™tire într-o singurătate fără pereÈ›i, învăluită în giulgiu: intrarea în dincolo/ e simplă/ trecerea. Această trecere este alcătuită din probleme mărunte, la scară mică, vizibilă cu ochiul liber, probleme cotidiene, ale fiecăruia. FleÈ™uri de viață sunt surprinse în această poezie: oraÈ™ul are destine etajate/ în închisori de beton./ câte ferestre, atâtea istorii,/ câte uÈ™i, atâtea victime ascunse./ probleme mărunte. De altfel, am È™i uitat cum miros sentimentele./... / sunt eu întors,/ eÈ™ti tu cu spatele-/ două pustiuri paralele/ parcă. Poezia Corinei este melodramatică, într-o interpretare binecunoscută, iubirea, în spectacol pe cea mai importantă scenă, viaÈ›a. Privind ritualul pe care È™i-l propune de fiecare dată în faÈ›a iubitului, poeta recurge È™i la descântece, rugăciuni: dă-mă afară dinre oasele tale,/ alungă-mă dintre păcate./ descântec. Cred, acum la final de lectură, că poeta are un înger, acela pe care îl pomeneÈ™te mereu È™i care-i È™opteÈ™te: dă-mi gândul să È›i-l umplu/ cu universuri,/ ajungi dincolo de ele./ iubeste,/ de jur-împrejur e cuibul tău/ în cuvânt./ început. Ottilia Ardeleanu Năvodari 30 noiembrie 2017    |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy