Spiridon Popescu nu are nevoie de nicio prezentare. Oricine știe că el este într-o relație specială cu Dumnezeu, de pe când avea 16 ani și a fost diagnosticat cu o “boală” necruțătoare: geniu cu metastaze, după cum singur afirmă în autobiografia dumnealui.

Locuiește în Târgu-Jiu, etajul zece, lângă cer, așa cum mi se destăinuie în dulcea dedicație pe care o scrie pe prima filă a volumului de poezie multilingv Diavol cu coarne de melc, primit cu imensa bucurie a celei care iubește poezia și sufletul ei, iar de o vreme caută prin hățișul cuvintelor armonia lirică a literei!

Nu aveți cum să nu fi auzit rugăciunea acestui poet făcută către Dumnezeu, ca un fiu legat de neam de țărani și de pământ, Doamne, dacă-mi ești prieten, poezie recitată de renumitul actor Florin Piersic.

Citindu-l pe Spiridon Popescu, rămân cu acel sentiment de plenitudine poetică, fiindcă nu de puține ori mi s-a întâmplat, în itinerariul acesta în care am fost însoțită de diavolul cu coarne de melc, să zâmbesc satisfăcută, dar în același timp să fiu întristată de versurile aceluiași discurs liric. E cumva ca în Democrație: În România,/ Astăzi orice gând negru/ Poate fi exprimat/ În versuri albe.// Iată că idealul/ Pentru care-au murit mii de tineri/ S-a împlinit. (p.30)

Abordarea poeziei, ca formă, în acest volum este una de scurtă lungime, iar, ideatic, lucrată pe esențializare, pe concentrare și evidențiere a subiectului. Poeziile par a fi anunțuri-fulger: Primesc în gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de Dumnezeu,/ I-asigur tot confortul: masă, pat/ Și nu îi cer chirie niciun leu.// Atâta doar pretind: când e-ntrebat/ Să spună la vecini că-i Eu-l meu./ Anunț (p.24), probe sau lipsa lor: M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău./ Lipsa de probe (p. 22), imprecații: Eul meu, bată-l norocul,/ Numai rele mi-a făcut:/ M-a pierdut la pocher moartea,/ Și tristețea la barbut -/ M-a lăsat, fir-ar să fie,/ Într-o cruntă sărăcie.// Vedea-l-aș pe năsălie!.../ BLESTEM (1), fapte diverse, regrete, sfaturi, scrisori, comunicate etc.

Deși neîmpărțit pe teme ori capitole, volumul de față are imbricate titluri însoțite de numărul de ordine, ca o repetiție a aceleiași teme propuse cititorului dintr-un alt unghi poetic, astfel, se întâlnesc AUTOPORTRET (1), p.14, AUTOPORTRET (2), p.118, AUTOPORTRET (3), p.128, și aici, aș vrea să mărturisesc faptul că poetul se imaginează a fi altcineva ori altceva decât este, un Autosufletesc – spun eu- demontat din stările emoționale care îi străbat sinele, astfel încât se simte aproape Dumnezeu ori nisipul fin al unei plaje ori un copac firav cu crengi puține; sau: RUGĂMINTE (1), p.22, RUGĂMINTE (2), p.36-37, RUGĂMINTE (3), p.107, RUGĂMINTE (4), p.111-112. La fel cum sunt semafoarele, utopiile, tragediile în cer, rugăciunile, poemele, sfaturile, cântecele, dialogurile peste gard, pastelurile, toamnele, elegiile, dialogurile, scrisorile, fără-ndoielile, catrenele, blestemele, faptele diverse, tristețile... însă, între toate, aș remarca psalmii și baladele.

Psalmii fac înțelegerea să ajungă la rang divin prin încercarea anevoioasă a autorului de a ajunge aproape de Dumnezeu, atât de aproape încât orice durere să se dizolve instantaneu. Baladele sunt răspunsuri la întrebările, rugările și încercările de a depăși realul cu neajunsurile lui, și chiar replici ale poetului către Dumnezeu, o mână întinsă Acestuia, ca și când rolurile se pot inversa. Iată o exemplificare: A venit la mine și mi-a spus:/ “Lasă-mă să-ți zic Iisus”./ M-a luat deoparte-apoi: “Ai fost tâmplar,/ Fă-mi până mâine-o cruce de stejar”./ Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,/ Mieros, și-un pumn de cuie cu-mprumut.// A doua zi, când era gata tot,/ Ca o femeie m-a luat de cot,/ Șoptindu-mi candid: “Haidem, frățioare,/ Să facem pe Golgota o plimbare...”/ BALADĂ (2), p. 54.

Interesantă mi se pare și acea Nuntă în cer personalizată în BALADĂ (7), p. 57: Doamne, mult mi-ar mai plăcea/ Să fac dragoste cu-o stea,/ Steaua să rămână grea/ Și să nască altă stea,/ Iar eu, ca un tată bun,/ Pe copilă să mi-o-ndrum/ Să nu fie căzătoare/ Nici la nunta cea mai mare!...

Desigur, poetul nu se-ndură să omită moartea ca personaj principal în viață, de aceea, ni se confesează: Moartea mea-i o mare doamnă,/ Nu mă-mbeznă, ci mă-ntoamnă,/ Ca să poa, la primăvară,/ Frunzele să-mi deie iară./ BALADĂ (18), p. 84.

Altminteri, poezia lui Spiridon Popescu este un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maxim aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre pe care îl valorifică cu dexteritate în multe dintre creațiile sale, ca de exemplu: VIAȚĂ DE CÂINE; PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ; ANGAJAMENT; DISCURS; DEMOCRAȚIE; DISCURS ÎN PIAȚA UNIVERSITĂȚII; ÎMPROPRIETĂRIREA LUMINII; MI-AR FI PLĂCUT SĂ FIU O BRUTĂ, DOAMNE; RAPORT.

Poetul poate părea un pic narcisist, în sensul că se vede frumos interior, își conferă importanță și tot ce-l înconjoară se raportează la sine. Însă, latura tristă a expunerilor sale înlătură această suspiciune de autoidolatrizare. Aș evidenția în acest sens poezia MI-E DOR DE MINE: Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun... (p.104)

Un alt atribut al poeziei lui Spiridon Popescu este acela al omagierii unor poeți și artiști de renume, ceea ce mă face să cred că poetul are niște modele, niște precursori pe care îi respectă dincolo de murire și cărora simte nevoia să le plătească tribut. Tributul celor care le urmează, nu numai al său. Și aș începe cu OCHII LUI HOMER: Am luat ochii lui Homer și i-am ascuns sub zăpadă/ Sănu mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Și mă făcea să am dureri de stea. (p. 38-39). Despre EMINESCU spune că s-a născut din dorința noastră de a fi,/ Din orgoliul cuvintelor noastre-/ Nu-n pântec de femeie a mișcat/ Ci-n pântecele cerului, albastre.(p. 40). Pe ARGHEZI îl consideră un biet monah, retras într-o chilie, încercând să-l pipăie cu-n braț pe Dumnezeu. De NICHITA zice că: Era un domn,/ nu sta să se tocmească:/ dădea bacșiș la flori/ să înflorească,/ le mituia pe toamne/ să se facă,/ prin plopii lui,/ că au uitat să treacă.// Când bani de mituit/ n-a mai avut/ s-a dus în cer,/ să ia un împrumut. (p. 41). Și cum era să se lipsească de DINESCU? Poetul ăsta/ e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care-apoi/ atâția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii/ pe pământ.// Doamne, de mă iubești,/ fă-mă ca el/ și-o să-Ți ridic biserici/ din Cuvânt!...(p. 41-42).

Dragostea, la acest deosebit autor, este intuitivă, pare lăturalnică, de fapt ea este considerată prin sugestie, artistic, așa cum în poezia scrisă brâncușian: Nu depozitați inimi,/ inflamabile,/ în jurul Porții Sărutului -/ buzele îndrăgostiților/ sunt atât de încinse,/ încât s-ar putea produce/ cel mai mare incendiu./ BRÂNCUȘIANĂ, p. 46.

Întreg volumul îmi pare o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate. Fie că e o constatare, fie că e o îndoială, un mister, o teamă, un regret, o răbufnire etc., poetul se adresează necontenit lui Dumnezeu, încercând să-și abiliteze existența și stările sufletești. Consideră că relația cu divinitatea trebuie să fie una directă, fără intermediari și fără locașuri de cult, spovedania făcându-se prin cuvânt și în taina din inimă. Vremurile prea zgomotoase, la propriu cât și la figurat, nu sunt utile nici măcar lui Dumnezeu: În ultima vreme,/ s-au ridicat atât de multe biserici/ că Dumnezeu,/ ca să nu mai fie deranjat toată ziua/ de clopotele lor zgomotoase,/ a fost nevoit să-Și antifoneze Cerul./ CONSTATARE (3)

Poetul este sieși slujbaș. Obsesia scrisului și a poeziei îl urmărește non-stop. Însă, are încredere în sine fiindcă este posedat de Dumnezeu, el, diavolul cu coarne de melc. Este bântuit de cuvânt și de destinul poetic, de menirea lui în lume. Nu poate scăpa de același mereu coșmar: În fiecare noapte, adus la trap de-un cal,/ Sosește-n visul meu un mareșal,/ Care-mi ordonă (parc-aș fi ostaș):/ “Spre nemurire, înainteee, marș!”/ COȘMAR, p. 134.

Spiridon Popescu susține ideea că destinul și munca poetului sunt procese (de conștiință) de talia răstignirii lui Iisus! Ceva care va rezista vremurilor. Ceva tulburător, aproape incredibil, dar vindecător, renăscător, mântuitor: “Ce faci, stimate domn,/ De ce ești treaz?”/ (Mă-ntreabă-n câte-o noapte/ Câte-o stea)// “Scriu poezii.../ (De fapt, bat niște cuie -/ nu-n palma lui Iisus/ Ci-n palma mea)”./ DIALOG NOCTURN, p. 94.

Poezia este mântuire, afirm și eu după lectura înălțătoare în care m-a ademenit acest Diavol cu coarne de melc!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 oct. 2019