agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-13 | [This text should be read in romana] |
Miercuri, 20 noiembrie, ora 16,30, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo, spațiul de evenimente Mircea Nedelciu (indicativul standului: 89), va avea loc lansarea celor trei volume de poezie și proză semnate de mine și apărute la Editura Ars Docendi – Universitatea din București: În absența din preajma Copacului (386 p.), București, 2018; El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima (140 p.), 2019 și Sonia cu accent grav și hiat (360 p.), București, 2019.
Vor vorbi: (Daniela-Luminița Teleoacă, autoare) Mariana Neț, prof. univ. dr. Universitatea București, cercetător științific Academia Română Andreea Dinică, cercetător științific doctor Academia Română Victor Marinescu, poet și prozator Toți cei interesați sunt bineveniți! „Ne oprim în această absență din preajma Copacului și constatăm o uimitoare prezență a unei lumi poetice fascinante, în care este revelat sensul pe care Dumnezeu l-a lăsat omului pe Pământ. O lume în care el, Copacul imaginar, laitmotiv și cuvânt-cheie al cărții, este și simbolul central, axis mundi și emblemă a creației umane, care tinde, în (ne)desăvârșirea ei, spre creația divină. Poezia Danielei-Luminița Teleoacă este aici ca un receptacul al unor stări de grație, având și o structură arborescentă, în care teme, motive, imaginar poetic pleacă asemenea unor rădăcini dintr-un centru al lumii poetice, centru în care își întinde coroana bogată acest copac imaginar” (George Pașa, „O așteptare și o absență, deloc beckettiene, sub Copacul imaginar” – cronică în curs de publicare). „Volumul de versuri la care ne referim, În absența din prejma Copacului, este prima carte de poezie a autoarei, aceasta apărând în toamna anului 2018 la Editura Ars Docendi a Universității din București. Este o carte voluminoasă, de 377 de pagini (exclusiv cuprinsul), structurată în trei cicluri poetice: curând vom fi oamenii care au fost (ciclul cel mai amplu), de vină (nu) sunt eu și sonia” (George Pașa, cronica citată supra). „Ne-ar fi aproape imposibil să integrăm scriitura autoarei în vreuna dintre tendințele literare contemporane, fiindcă, în afara unor firave semne de intertextualitate sau de insistență, pe alocuri, asupra banalului cotidian, nu ar fi potrivită încadrarea în textualism (postmodernism). Recurgerea la metatext era deja prezentă și la Nichita Stănescu, chiar mai dinainte. Nici cu orientările neoavangardiste nu are prea multe lucruri în comun, nici nu există tendința desacralizantă din majoritatea tendințelor douămiiste. În opinia noastră, volumul conține o poezie a arhetipurilor, mai mult în sens psihologic, decât mitologic. Pentru că organizarea internă a cărții, atât cât există, se bazează și pe ocurența unor motive, simboluri, chei textuale (Copacul, Pasărea, umbra, lumina, ploaia, cântecul, uitarea, memoria, liniștea, orașul, singurătatea, așteptarea, absența etc.), și pe situarea într-o viziune poetică în care atât viul (organicul), cât și anorganicul poartă cu toate pecetea unor energii sacralizante, nefiind exclus haosul, ordonat și el de o conștiință poetică în ale cărei (in)certitudini există parcă un fel de pre-cuvinte, care, după ce trec prin focul viu al gândului, se (re)întorc în cuvinte. N-aș zice că ar fi aici o poezie filosofică, poate doar în măsura în care filosofemele ajută la crearea unei viziuni despre lume. Desigur, nivelul reflexiv al textelor din carte este la fel de important ca acela stilistic”. (George Pașa, cronica citată). „Textul care, în opinia noastră, constituie nucleul cărții ar fi Dați-ne copacul imaginar! (p. 206-207), nu neapărat prin realizarea estetică, ci prin faptul că din el pleacă rădăcinile imaginare ale demersului textual din întregul volum. Compus din cinci secvențe, unitare prin tematică și ideatică, textul acesta are un retorism moderat, fluiditate, o ușoară ironie, atunci când stările poetice par a deveni sufocante (pentru ființă, nu pentru text!). Spicuim de aici câteva fragmente, fără a intra în analiza lor, spre a nu le răpi misterul: „uneori visez să fac din durere/ o operă de artă/ măcar un monument la margine de drumuri/ pelerini să se oprească o clipă/ să-și mângâie crucea/ să-și ridice ochii/ să meargă mai departe (...) / acceptăm să fim mirii/ mirii acestei ploi acide care scoate măruntaiele și/ colorează pașii în roșu/ concretitudinile în absență/ acceptă:/ dați-ne copacul imaginar să ne ținem echilibrul/ cel puțin până la viitoarele alfabete// multă vreme am fost convinși (doar sceptici?!)/ că nu s-a inventat antidotul pentru plânsul neeliberat/ acum știm: este în cuvintele acestea și/ nunta noastră este adevărată/ întindeți numai mâna:/ două inimi se opresc mai greu din bătut decât una!” Acest Copac imaginar (textul vieții sau, tot la fel de bine, viața textului) poate fi similar cu însăși memoria (afectivă, personală, dar, la fel de bine, ancestrală), conotând cel mai bine dualitatea ființei umane, legată de pământ și cu aspirații spre cer. Tocmai de aceea și ziceam că această carte și-ar avea drept axă a lumii sale acest copac, prin multiplele conotații pe care le capătă (deși, neîndoielnic, punctul de plecare este cândva, în copilărie): „este lupta aceasta concretă/ să ții Amintirea pe scenă/ publicul viu/ să nu uiți de Copac/ de iubirea ce abolește plecările/ cum mâna asta este mâna fetiței/ care a mângâiat Floarea/ s-a coborât la înălțimea ei/ a făcut-o părtașă/ și pământul l-a împărtășit/ și rădăcinile” (sunt romantică și, p. 121)” (George Pașa, loc. cit.). „Poezia Danielei Teleoacă se scrie sub semnul divinului, deţine o uşiţă secretă pe care, dacă o descoperi, o vei deschide în fiecare moment când te mână curiozitatea. Divinul persistă asupra temerii şi vinei sale de a fi pământeană şi vindecă acele răni care supurează permanent în suflet; nu se absolvă de trădare, conştiinţa lucrează: Doamne,/ te-am trădat/ cu mult înainte ca/ Iuda s-o facă!/ monolog post-meridiem. Câteodată, simte deficitul de Dumnezeu/ altfel, aş decreta măcar o apocalipsă ori că Dumnezeu se stinge în catedrale/ mi carretera. De la bun început, cuvântul ei inspiră stranietate, expresia curând vom fi oamenii care au fost ne introduce labirintic în metropola poeziei Danielei Teleoacă. Ai doar impresia că o poţi parcurge şi cunoaşte rapid, însă străzile de cuvinte sunt întortocheate, trebuie să circuli cu atenţie, mai ales la semne. Când pătrunzi aici, ai acea senzaţie că în orice parte ai lua-o se află încă un drum al cunoaşterii” (Ottilia Ardeleanu, „Semiact în doi” – Prefață la volumul de poezie „În absența din preajma Copacului”). „Volumul de faţă este unul complex din punctul meu de vedere, cu abordări serioase, reale tancuri de inspiraţie care aduc acea linişte de după un război personal cu tarele lumii actuale. De asemenea, conţine stropul de (auto)ironie cât să nuanţeze diverse aspecte: o să fiu în continuare/ fata cu zâmbet de primăvară/ poate şi puţin din zeitatea antică/ o să cobor temeinic din 32/ (deşi de mult drumul meu nu mai trece pe acolo)/ faire semblant d exister” (Ottilia Ardeleanu, loc. cit.). „Volumul este un semiact în doi, pentru că totul se petrece în jurul lui EL şi EA, un cuplu imaginar ori real, un cuplu puternic ori destrămat, deşi nu iubirea este tema principală; aici este o diversitate de teme din care el şi ea nu pot fi omişi, mai degrabă este un volum retoric, al întrebărilor rămase cumva în coadă de peşte, al esenţializării unei resemnări existenţiale pornite din dorinţa de a atinge perfecţiunea, în condiţiile în care autoarea se confruntă cu propriile vine, şi le asumă, se responsabilizează pentru ceea ce face, atât pentru greşeli, cât şi pentru cele bune”. (Ottilia Ardeleanu, în „Spații culturale”, nr. 61 / 2018, Rîmnicu Sărat, Editgraph Buzău, p. 70). „Aş putea încheia această incursiune în poezia adâncă, pe puţin cât o fântână, a Danielei Teleoacă, cu următoarele întrebări: unde se duce iubirea?/ unde memoriile?/ unde timpul?// poate în milimetrul de cer/ milimetrul de cer. Dar dacă s-ar găsi un singur om să răspundă, probabil că viaţa ar fi atât de searbădă! Ce înţelept ne mărturiseşte Gabriel Liiceanu: „În fond, în fiecare dintre noi se află doi oameni. Suntem, mai întâi, ceea ce a făcut natura din noi. Dar suntem, apoi, ceea ce am făcut noi cu natura din noi”! Şi de ce să nu ascultăm vibraţia poetei: noi trecem în goana vântului/ niciodată nu avem răbdare (sau... ce?!) să ne oprim. pe îndelete. să trăim Minunea./ să ne spunem pe numele noastre genuine./ să ne ţinem de mână. să alergăm. doi. pe un singur număr./ să sacrificăm totul. totul pentru această nebunie aparte./ să înţelegem. să înţelegem. să înţelegem/ curând vom fi oamenii care au fost! (Ottilia Ardeleanu „Spații culturale”, loc. cit.). „Cu volumul El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală. În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum: între timp cuvintele noastre se rosteau ireal/ fantomatică lumea cartografiată!/ un copac în dreptul consoanei efeminate/ derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul/ sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului/ intruziune. benignă [...]. Titlul volumului, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, trimite fără îndoială la capacitatea spiritual-afectivă uriașă a Creatorului, revărsată, în semn de dar suprem, asupra propriei creații. Utilizarea imperfectului este în acord cu evocarea durativului, dar și a acelui timp arhetipal, înainte de crearea omului, când Dumnezeu și-a conceput zidirea având drept reper esențial Iubirea, în realitate unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. În acest context, Dragostea, ca act sacru-ritualic, are, asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă... apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi. În același timp, titlul este susceptibil de a fi descifrat inclusiv din perspectiva capacității (măcar uneori) limitate a omului de a răspunde Iubirii divine”. (Ottilia Ardeleanu, „Omul este atât de anapoda fără Dumnezeu” – Prefață la vol. „El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima”). „Sonia este toată o poezie din care aflăm, de fapt, despre toate Soniile pe lângă care am trecut nepăsători, ignorând astfel toate Soniile din noi, într-un demers denotativ versus conotativ sau denotativ şi conotativ în acelaşi timp. În ultimă instanţă, Sonia este o estetă desăvârşită, o altă mare inocentă crezând în puterea salvatoare a frumuseţii: „... frumuseţea exterioară nu există prin ea însăşi, ci reflectă îndeaproape caligrafia lăuntrică, echilibrul atât de necesar pentru a risca să scrii despre opusul său fără minimul risc de a te prăbuşi într-un virtual negativ pe care ai avut doar intenţia de a-l descrie. Foarte probabil, frumuseţea aceasta implică o anume imunizare la ravagiile clipei, imunizare venită din conştientizarea superioară a adevăratelor ierarhii” (cap. 24, Despre o „scăpare” nevinovată şi sentimentul roller coaster). În fapt, Sonia nu este doar un personaj cu o istorie personal(izat)ă, ea identificându-se chiar cu vocea auctorială, aşa cum reiese din capitolul final al cărţii: „În sfârşit, Sò-ni-a-Eu, accentuală şi hiatată, locuind un Nume. Unul deloc întâmplător. Deloc uşor de purtat” (Fonetică şi ontologie). În această discontinuitate fonetico-fonologică, instaurată sub presiunea Realiei, oricând însă Dumnezeu se poate aşeza între două vocale, zădărând intenţiile destituitoare ale unui destin.” (Victor Marinescu, „Dumnezeul dintr-un hiat” – Prefață la romanul „Sonia cu accent grav și hiat”). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy