Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu numele atribuit în titlu. Este de pe acum o reverență în fața artei sale, ca om, o înminunare a faptului de a fi produs pentru eternitate o ființă vie, poezia trăirilor sale, a iubirii nemărginite. O zeiță care susține, iată, poezia tatălui său!

Volumul se împarte patru capitole. Primul este cel al revenirii în propria copilărie în care autorul reține primele lecturi școlare, din abecedar, ana are mere, bine știut de fiecare dintre noi, chiar dicția acestei propoziții are o încântare aparte.

Capitolul al doilea este dedicația în sine pentru copilul copilului de odinioară, intrat ca o binefacere și o reamintire a aceluia, devenit azi părinte și încercând să-și explice versificat bucuria de a retrăi prin copila sa.

Cel de-al treilea capitol încearcă să-l facă pe poet să se integreze în iubirea care l-a adus în această etapă a scrierii despre bucuria sa nemărginită, despre viața cea adevărată, condusă de acel zâmbet inocent de copil.

Cel de-al patrulea este un fel de adio de la alte lumi, mai puțin bogate în scopul de a fi!

Pornind de la simplul fapt că o propoziție cu subiect și predicat, citită și răscitită în clasa întâi, ana are mere, poate să ne trimită la simbolul mărului și la importanța mitică a păcatului primordial, din care veșnic vor fi o evă și un adam și desigur o dragoste trecută sub incidența răului, o consider o introducere subtilă în contextul sentimentului patern și un exercițiu de trecere din propria copilărie în copilăria gingașă a ființei căreia i-a dat viață. În fond, și poezia este tot un nou-născut, tot o pledoarie pentru viață!

Ana este un soi de sacrificiu, de legendă, iubita-neiubită, femeia din realitatea crudă, cea care trebuie să se descurce, să depășească neînțelegerile, să suporte poate și o schimbare de sex. Ana-copil, Ana-tânără, Ana-matură, exact ca trinitatea. Niciuna nu uită că ana are mere!

Ana este pretutindeni, independentă, pretențioasă, departe de lume, departe de sine, o ană puternică, ieșită din tipare.

Una dintre dovezi ar fi că Ana nu are iubit/ nu are copil nu are părinți nu are nimic/ are fiecare zi pe care o tratează în mod diferit/ azi crește frumos într-un loc/ apoi în următoarea zi e deja departe/ cu oameni fără oameni/ cu prezență fără prezență.

După lecția păcatului, învățată odată cu abecedarul, frumosul devine fructul păcatului! Capitolul al doilea este pentru Artemis-Maria, copila care pare să crească din poezia poetului-tată. pe genunchiul ăsta s-a mai așezat cineva// și tremură de incertitudine!

 Cum să nu curgă fericire din poezie când însuși tatăl este un vers destinat fiicei sale?!: Artemis zâmbește// Tati se face șină de poezie pe care învăț/ să merg de-a bușilea/ din oraș curge proaspăt ca dintr-o maternitate/ iar eu sunt zveltă ca o rimă albă// poemul ăsta are riduri de nou-născut/ poemul ăsta se roagă în locul nostru/ poemul ăsta n-are aripile smulse// Tati e cel mai fericit vers.

De factură modernă, poezia lui Gabriel Nicolae Mihăilă întrunește însușirile lirice ale sentimentului parental, se apropie într-un fel original de poeziile copilăriei scrise de binecunoscuții Otilia Cazimir, Elena Farago, George Topârceanu, George Coșbuc, Tudor Arghezi.

Poetului îi place dialogul taciturn, prin versuri, cu drăgălașa sa copilă și așază distanțele de orice fel ca punte de trecere dintr-o inimă în cealaltă. Și iată cum vede copila lucrurile vizavi de tatăl scriitor: despre tata/ Artemis spune// e una din serile în care tata scufundă capul în pernă/ și își ține respirația câteva ore bune/ când tata lipsește/ o bucățică din mine se rupe dinăuntrul lui/ și pleacă în lume/ și lovește cu umerii de cer/ și dă cu mâinile de-a dura norii.

În postura de tată, poetul face un dialog călduros cu fetița, încercând să-i explice neajunsurile lumii și câteodată și ale lumii literare. Ceea ce este special în acest volum este tocmai acest dialog ca de la egal la egal în care, fie poetul, fie copila își revendică dreptul la a spune despre cum vede fiecare, din poziția sa, lumea, și cum și-ar dori să fie acest mediu înconjurător: dar uite că sunt oameni frumoși/ pe care i-aș îmbrățișa și i-aș lua cu mine/ în buzunarul de la piept/ oricare ai fi putut să fii tu.

În capitolul al treilea, numit Distanțe – Yin și Yang, Gabriel încearcă să descrie o matematică a iubirii. Poezia este tratată cu toată tehnologia, energia și cu tot mușchiul său poetic. Există frământări aici, există remușcări, amintiri filtrate, câțiva buni prieteni care nu sunt trecuți doar în revistă, ci reprezintă în esență personaje fără de care sensul de a fi s-ar pierde undeva în univers.

Poetul își are singurătățile sale, -deși aici este o pledoarie pentru Artemis-, în relație cu alte persoane, concomitent cu alte stări, totuși, se aude un oftat de om singur/ ca o inimă din lemn/ la foc de seară. Se poate întâmpla, atunci când te desparți de o persoană iubită, spre exemplu. Iar asta este cât se poate de uman. În fond, poezia lui Gabriel Nicolae Mihăilă este despre relațiile interumane, dincolo de dragostea nemărginită pentru fetița sa care, de altfel, îi este muză în acest volum.

Poate un singur regret străbate sufletul poetului, dincolo de strălucirea acestei lumi, în prezența copilei și a poeziei: am să mor sărac/ vând retină/ vând amintire/ vând lemnul din mine/ pe nimic.

Altfel, cred că este despre o mare și sinceră iubire această poezie, acest volum, și că poetul, tânăr și exaltat, nu dorește decât să exceleze în sentimente, să se abandoneze în bărbatul dorit: tu ai început să fii obraznică/ să-mi vorbești despre definitiv la prezent/ când eu ți-am spus întotdeauna/ că nu știu cum să întind mâna să-mi iei sânge/ venele către tine/ niște tranșee abandonate.

Desigur, și alte aspecte colaterale unei vieți normale sunt abordate aici cu aceeași efervescență tinerească și cu același impuls specific unui cap de familie, poet pe deasupra, care investește dragoste în tot ceea ce face.

Ultimul capitol, este un adio, o singură poezie, trandafirul omului sărac! Ei bine, când nu ai pe nimeni, când nu ai pe masă nimic și nu mănânci poezie, te poți considera sărac!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 aprilie 2023

(Revista NEUMA, nr. 5-6, mai-iunie 2023)