Danei





Sensibilitate și irascibilitate

Cu excepții ce nu merită să fie luate în considerație, oamenii rezonabili, chiar dacă nu sînt prea rafinați, agreează delicatețea și aspiră să fie socotiți ei înșiși persoane delicate. Delicatețea se poate dovedi însă o virtute de-a dreptul ingrată pentru cei ce nu sînt în stare să o asume în toată puterea cuvîntului. Dar mai ales pentru cei ce sînt dispuși să pună prea ușor un semn echivoc de egalitate între ea și sensibilitatea superlativă, căci ei se grăbesc să și-o adjudece, pentru ca astfel să-și justifice propria înclinație către irascibilitate.

Confuzia amintită mai sus mimează însă nevinovăția, pentru că ea se alimentează copios din sursele generoase ale mentalității comune. Contaminată de optica exceselor filantropice și de ideea resentimentară prin ale cărei dioptrii șubrezenia se preschimbă în complex de superioritate, nebuloasa percepere (sau poate doar abila imprecizie) reușește o reală manevră de învăluire. Căci, făcînd apel la gingășie și suavitate, ea încearcă să legitimeaze faptul că handicapații (botezați după formula „oameni cu dizabilități”) nu mai vor să fie la discreția milei, sau mai blînd, nu mai vor să fie doar protejați, ci vor să fie de-a dreptul răsfățați în meteahna lor prestigioasă.

Nici delicatețea, nici sensibilitatea nu au șanse să fie înțelese adecvat consimțind la această fuziune care, reducîndu-le de fapt la un gen de vulnerabilitate iritată, uită cea mai mare și cea mai importantă parte dintre semnificațiile celor două virtuți.


Maturizarea simțirii

Sensibilitatea nu poate fi decît rodul unui îndelung și curajos efort de sensibilizare, de cultivare, diferențiere și rafinare a gustului, de maturizare existențială a simțirii prin edificarea unui tot mai acut simț al responsabilității. Pe parcursul acestei edificări de sine sînt structurate organele abstracte, de sinteză, tot mai subtile și mai complexe, ale spiritului. Este ierarhizată totodată simțirea în registre ținînd de valori și exigențe existențiale, aria celor resimțite, adîncimea și pătrunderea ei sporind necontenit.

Simțirea – dovedită astfel firească și necesară amplificare eterică a ființei noastre – confirmă prin această perpetuă dilatare spusa lui Blaga: „Adevărata epidermă a ființei noastre e orizontul”. Căci simțirea este capacitatea ființei omenești de a-și ieși din propria piele pentru a se împleti, atît cît poate, cu făpturile lumii și a împărtăși laolaltă cu ele destinul celor cuprinse în aceeași zare. Senzorialitatea ocrotită de epiderma trupească se preschimbă astfel năzdrăvan în sensibilitate – a orizontului spiritual – care consimte împăcat și viril la soarta lumii.

În felul acesta, sensibilitatea în întregul ei devine organ al generozității, gata să primească ospitalier în sine lumea ce are nevoie de asistență umană. Decizia fundamentală a sensibilității este să se dedice, să se dăruiască lumii. Ea este astfel nu doar o fereastră spirituală indispensabilă pentru împrospătarea aerului viciat de somnolența fiziologică, ci și o deschidere care asumă și perpetuează ipostaza de rană pentru a resimți totul în cheia mai acută a unei nobile dureri.

Se înțelege prin urmare că ființa guvernată de o simțire matură este de departe mai vulnerabilă acolo, la fruntariile orizontului spiritual, decît la nivelul mult mai tăbăcit și mai puțin sensibil al epidermei sale trupești. Că ea nu rămîne nicicum prizoniera unei senzorialități rezumate la și închise avar în propria-i piele. Iar fragilitatea contractată astfel – obsesie a delicateței neajutorate – este echilibrată și compensată prin puterea sufletească dobîndită concomitent și miraculos în același exercițiu existențial. Ea este resimțită la fel de acut, nefiind nimic altceva decît o altă ipostază, cealaltă față a sensibilității autentice – chipul matur al vredniciei de a fi om în toată puterea cuvîntului.


(va urma curînd)


(Scuzați-mă, am uitat avertismentul și s-a precipitat personajul. Cititorilor și posibililor mei comentatori:

Începînd cu acest text, suveran pe paginile mele, decretez pe dl. G. persona non grata și orice intervenție a sa nulă și neavenită = lipsită de valabilitate, considerată ca inexistentă.

Poate fi ea genială (lucru ce m-ar mira), poate fi providențială și inspirată de Dumnezeu, declar pe propria-mi răspundere, cu riscul de a-mi compromite mîntuirea, că nu-i voi mai răspunde.

Nu-mi pot permite să cer ceva cititorilor. Ei pot fi deschiși la tot ce ar spune dînsul, dar îi avizez că e bine să fie atenți, să caște bine ochii la prestația sa care mai todeauna este răuvoitoare, de rea credință și grevată unor idei pe cît de fixe, tot pe atît de datate. Să nu se sperie însă de cele debitate de dînsul, nu e bau-bau.

Cît privește editorii, sînt sigur că ei își văd de treabă. Cu o grabnică lentoare.

În cazul în care dl. G. nu va mai apărea pe paginile mele, îi mulțumesc anticipat că m-a iertat creștinește. Și m-a lăsat la mila Domnului. Precum și eu – așijderea. Aleluia.)


*

O cititoare care nu a riscat să se afișeze alături de G. comentînd mi-a trimis aceste rînduri care arată că delicatețea poate fi văzută și dinamic:

"Vreau sa spun doua lucruri despre ilustratie, unul serios si altul glumet.

Cel serios - imaginea delicatetei fizice, obtinuta cu dificultate, cu durere si cu truda indelungata sustine foarte bine ideea ca edificarea delicatetei interioare se face cel putin tot atat de greu.

Cel glumet - asa ne vedem toate..."


(citiți în continuare: Delicatețea între grație și ingratitudine (II))