Cu ocazia decernării premiilor revistei Luceafărul, în calitate de scriitor și conform cu Legea transparenței, fiind vorba despre o activitate a unei instituții publice, am încercat să atrag atenția oamenilor de cultură implicați în editarea de cărți și de reviste de profil că, începând din acest an, modalitatea de finanțare bugetară a culturii scrise este mult mai dificilă, datorită unei metodologii nespecifice, străine de carte și de publicația culturală. În acest sens, am încercat să le sugerez necesitatea dialogului cu ministerul. Lucrurile pe care le-am rostit acolo fuseseră discutate în multe momente, timp de trei-patru luni, cu secretarul de stat Ioan Onisei, cel care îmi este superior ierarhic în această instituție, devenită, cum văd, un organ de represiune a atitudinii corecte, a adevărului, a demnității și, în cele din urmă, a incriminării unei solidarități culturale și profesionale cu scriitorii, față de eforturile dumnealor, asumate unui eroism social, de a nu sucomba într-o Românie imbecilizată pe sfert, coruptă pe jumătate, comunistă în structura ei și capitalistă în rest. La vremea respectivă, nici măcar o singură incoerență nu sesiza domnia sa în ceea ce îi spuneam, ba, mai mult, absolut toate problemele pe care le-a ridicat subvenția anului 2005, încredințată mie de chiar domnealui, probleme specifice instituției în care lucrez, am să revin cu toate datele într-un alt context, au fost rezolvate cu ajutorul său, ceea ce înseamnă că, odată, tot ceea ce îi spuneam sau îi solicitam era corect… Acum, Ioan Onisei, politicianul, părăsind sensul pe care trebuie să îl aibă omul, s-a asociat nervoșilor din cea mai prestigioasă instituție de cultură…, aprobând trimiterea mea în Comisia de Disciplină a Ministerului Culturii și Cultelor, unde poți intra consilier, având calificativul maxim pentru anul abia încheiat, numai cazul meu și al unei colege, în cadrul Biroului Cultură Scrisă, Lectură Publică, și de unde pot să te scoată tot ceea ce doresc niște mătuși ale ministerului. Acest secretar de stat, dintre toți oamenii cu care lucrasem până atunci în domeniul culturii scrise, era și este favoritul opțiunilor mele profesionale, recenta sa delimitare neafectând acest punct de vedere, ea fiind corespondentă altor repere. Spunându-mi, zâmbind, că mă va apăra în prima ședință a Comisiei, după ce în prealabil își dăduse acordul să fiu introdus în acest malaxor represiv la îndemână, afectele mele pozitive au fost ruinate. Creștin fiind, am să intru acolo cu adevărul meu, fiind convins că este de ajuns la un moment dat ca un singur om să rostească adevărul, pentru a se ști că adevărul există.
Demnitarii, ”liberali” și ”democrați”, nu au deocamdată motive normale, care să țină de o logică, de o sănătatea mintală, a bunului simț (rigorii unui text, preferăm prudența), pentru această întreprindere ridicolă, comică, situație care îmi oferă contextul de a fi revelat unui soi de tandrețe față de postura dumnealor, inamici ai mei, în semantica originară a cuvântului. Dar eu nu doresc să se confrunte cu mine fragili și expuși, nu ar fi corect față de potențialul meu și nu aș primi cu mulțumire o victorie decisă de niște arbitri, datorită inferiorității evidente a adversarului, cum deseori mi s-a mai întâmplat. Am să încerc, atât cât îmi va sta în putință, să le ofer motive pentru a se putea lupta cu mine, având un teren sub picioare, pentru că nici sensibilitatea, de substanță lirică, nu îmi permite vânătoarea de fluturi Cap de mort. Îi chem, pentru început, să mă înspăimânte cu toate comisiile lor, cu toți șefii și șefuții, pentru a nu mai vorbi și altădată despre problemele pe care le au cei la care se referă măsurile pe care dumnealor încearcă să le pună în practică. Toată întâmplarea se petrece într-o Românie în care au murit unii înveliți în steaguri pentru ca domniile lor, aleșii proștilor, să își poată exercita puterea politică și asupra mea. Fiindcă tot veni vorba de politică și pentru că o confruntare a mea cu dumnealor pe acest teritoriu, ca opțiune, nu le este favorabilă, chiar umilitoare, deși nu are criteriul carnetului de partid, îmi mărturisesc ingenuu îndoiala, ca un alt aspect care mă binedispune, de a crede că toți demnitarii MCC la un loc, cei care au hotărât pedepsirea mea, ar avea anii de membrie PNL, neîntreruptă, ai mamei mele. Prin urmare, vă dați seama, inclusiv din acest punct de vedere, în ce eroare ideologică se află superiorii mei ierarhici. Îmi face impresia că ar fi nudiști… Asta, ca să nu îi mai teleportez la mine la țară, la Alimpești, unde toți cei din neamul nostru, cu excepția tatălui, sunt cei mai mari liberali din Subcarpații Getici. Chiar aștept o solidarizare a oranizației PNL a comunei Alimpești!… Dovada culturală că lucrurile stau așa o pot găsi… la bibliotecă, în cea de a șaptea mea carte, Blestemul bărbăției și alte imagini sociale, Editura Eminescu, București, 2002, cu o înștiințare de acad. Matilda Caragiu Marioțeanu.
Firește, eu am înțeles de mult timp că liberalii nu au vocație și psihic de învingători în specificul politic românesc. Deși sunt la putere, ei nici acum n-au câștigat nimic, a câștigat Traian Băsescu pentru toată lumea, omul deplin al meșteșugitei viclenii românești. Important va fi ca sursa și efectul respectivei naturi să fie pozitive, la el fiind deocamdată salvarea, dar și ultima palmă pe obrazul pe care îl întorc cu obstinație românii speranței și celor care o proclamă într-un ritm democratic.
Intenția acestei situații din ministerul culturii și cultelor, specifică, prin manieră, începuturilor sovietice, cu fabricarea unui dosar, nu este mustrarea sau sancționarea, ci îndepărtarea mea, pentru a nu mai exista riscul să li se opună cineva în instituție, dumnealor și politicilor culturale pe care le ”gândesc” și care urmează a fi aplicate culturii scrise din România prin biroul din care fac parte. Însă ceea ce nu au evaluat acești domni, nici doamna Delia Mucică, în a cărei inteligență eu cred și a cărei abilitate de a conduce ministerul chiar în locul altora, după a mea credință inspirată, eu o admir adaptat, este că însăși datoria pe care o simt, fără nici o naivitate, față de oamenii în favoarea cărora trebuie să existe Ministerul Culturii și Cultelor, m-a făcut să vorbesc și mă va face să merg până la capăt, indiferent de consecințe, independent de faptul de a se asocia sau nu cineva cu mine, deși problemele ridicate reprezintă nevoile și speranțele scriitorilor contemporani de a exista și de acum încolo cu produse culturale. Cunosc prea bine faptul că nu se bagă nimeni, fiecare evaluând numai pentru sine consecințele unui gest. Pe de altă parte, știu toți că sistemul nu poate fi învins de un singur om… De ce să se pună rău cu demnitarii ministerului? Să îi afecteze inclusiv material? Tocmai miza pentru care am deschis eu această discuție… Relația cu mine se va mărgini la o admirație minoră, pe care însă eu nu dau doi bani, în cazul în care mă întreabă dacă nu este de ajuns. În fond, singurătatea mea este singurătatea poporului român. De mult timp am înțeles acest lucru, după cum știu și zbaterile lor, ale oamenilor de cultură, segment destul de redus numeric, insingnifiant ca electorat pentru a fi luați de cineva în calcul la modul real. Idealurile lor, idealuri care mai detașează pe câte cineva de instinctul primar al animalului din om, de a poseda bunuri și putere, nu au corespondent în interesul imediat al lui zoon politikon.
Pe lângă datoria spirituală față de scriitori, venind din interiorul breslei, mai am una, foarte simplă, de natură pur materială: îmi pun pâine pe masă și din banii acelor oameni, ci nu din banii pe care îi produce ministerul, pentru că nu am aflat încă faptul că MCC se autosusține, ca salarii, diferențiate fără măsură între consilierii publici și consilierii demnitarilor, din drepturile de autor al marilor oameni de cultură care îl administrează politic.
După discuțiile mele cu domnul secretar de stat al culturii scrise, poet și dumnealui într-o tinerețe pe care nu aș dori-o să fi fost foarte îndepărtată, și după intervenția care mi-a afectat ”cariera” profesională, am aflat că, în ceea ce privește cartea și revista, s-a luat în discuție renunțarea la metodologia acelui Fond Cultural Național, cu care nu am nimic, în principiu. Eu vorbisem despre funcționarea deficitară a acesteia într-un context nespecific. Mai mult, reprezentanții MCC s-au întâlnit vineri, 10 februarie, cu editorii. Adică, două dintre cererile intervenției mele au fost deja parțial rezolvate. Vedem că se poate, important este ca scriitorii, indiferent de forma asocierii, să ceară aceste lucruri, să nu rămână supuși imobilismului nostru autohton. Un singur lucru am mai cerut la acea festivitate de premiere: să li se permită editorilor să vină cu același tip de dosar cu care veneau până acum la MCC. Dacă se va rezolva și asta, mă voi declara mulțumit și voi de acord să fiu reprezentat de cei care acum se simt ofensați de aiurea, fara nici un fel de motiv… Sunt ai mei, asa cum eu sunt al lor. Dosarul cu pricina abia de fusese învățat. Se poate însă renunța la cele două tipuri de fișe de calcul, purgatoriu prin care treceau de aiurea, plătindu-se de acum încolo, ca regulă, numai factura tipografică, în limitele subvenției obținute, și un procent cuprins între 5 și 10% pentru drepturi de autor, inclus, de asemenea, în suma aprobată. Ar fi destul de vesel ca până la urmă să îmi fie primite oficial toate cele trei propuneri, dar pe mine să mă sancționeze. Așa că e bine și foarte eficient să fie propunerile dumneavoastră…
Total încredințat de realitate, afirm sentențios: Spun adevărul, deci exist. Dumneavoastră, domnilor, trăiți acest adevăr. Grăbiți-vă să existați! Dacă nu, veți rămâne din nou cu o convingere familiară: s-a făcut încă o lege, un fond, o procedură, care au legătură organică, esențială, cu viața dumneavoastră, fără ca nimeni să vă întrebe nimic.