Opiul ( din gr. opos "suc") se obtine prin uscarea latexului extras din capsulele necoapte ale unor specii de mac ( si anume papaver somniferum ). Macul a fost cultivat inca din antichitate in Persia, Egipt sau Mesopotamia. Descoperiri arheologice si seminte de mac "fosilizate" par sa dovedeasca faptul ca omul de Neanderthal le folosea acum 30.000 de ani. Mai putin controversat, primul text cunoscut cu referire la semintele de mac apare in Sumeria acum 4000 de ani i.e.n. Aici floarea se numea "hul gil", planta bucuriei. Probabil locul de origine al macului "datator" de opiu este Asia Minor ( Turcia de azi ) de aici extinzandu-se si in alte parti. Evreii foloseau denumirea de "ophion", popoarele arabe "af-yun" iar chinezii un termen derivand de la acestia "o-fuyung". De asemenea opiul este mentionat si in primul tratat cunoscut de medicina datand aproximativ din anul 1550 i.e.n. Acesta a fost descoperit la picioarele unei mumii intr-un mormant de langa Luxor si este cunoscut sub numele de "Ebers Papyrus" deoarece a fost cumparat de profesorul Ebers la o licitatie in 1872. Reprezentari ale macului apar atat in pictografia egipteana cat si in sculptura romana. Zeul grec al somnului Hypnos ( tatal lui Morfeu ) si cel roman Somnos sunt imaginati purtand sau carand flori de mac.


Lajos Gulácsy "The Opium Smoker's Dream"




Poetul grec Homer ( secolul IX i.e.n. ) avea cunostinta de existenta opiului dovada fiind mentiunile sale atat in "Iliada" cat si in "Odiseea". Cunoscutul medic si fizician Claudius Galenus din Pergamum ( 131-201 ) recomanda opiul ca remediu de neegalat in tratarea otravirilor si muscaturilor de sarpe, durerilor cronice de cap, a acrofobiei ( teama patologica, obsesiva de locurile inalte ), epilepsie, apoplexie, diminuarea vederii, pierderea vocii, astm, tuse, respiratie urat mirositoare, febra, lepra si alte epidemi. Avicenna ( 980-1037 ) recomanda opiul in special pentru diaree, dureri de dinti si probleme ale ochilor. Se crede chiar ca celebrul fizician, filosof si om de stiinta persan a murit in urma unei supradoze. In Egipt, India si patrunzand apoi in Europa exista obiceiul ca mamele sa isi spele mamelonele cu suc de mac deoarece acest "elixir" transmis prin alaptare calma plansul pruncului. Popoarele arabe sunt cele care au introdus comertul cu opiu, aceasta explicandu-se prin prohibitia vinului de catre Coran, ceea ce facea ca musulmanii sa fie foarte vulnerabili la "vrajile" drogului.
O signifianta evolutie in procesul obtinerii opiului are loc in secolul XVI, cand fizicianul elvetian Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1490-1541) cunoscut ca Paracelsus, acest Luther al medicinei, "descopera" laudanumul. Laudanumul este o ticntura de opiu ( se mai foloseste si denumire vin de opiu ) cateodata indulcita cu zahar sau in combinatie cu diverse mirodenii ca sofranul, scortisoara sau cuisoare. Formula originara a lui Paracelsus cuprindea perle zdropite, oua de broasca si diferite plante medicinale din familia solanaceelor ca maselarnita sau matraguna. Acest cocktail desprins parca dintr-o carte de vrajitorie a fost socotit de catre inventatorul sau ca un remediu superior oricaror alte tratamente, un elixir universal, lapte a paradisului, ambrozie, distrugator al durerii.
Familiarizandu-ne putin cu subiectul prin aceasta scurta introducere in istoria opiului sa vedem mai departe influenta acestuia asupra inspiratiei, creativitatii si vietii unor mari poeti.



Samuel Taylor Coleridge ( 1772-1834 ). Poemul care ia adus faima de care se bucura si astazi ( pe langa "The Rime of the Ancient Mariner" ) a fost scris sub influenta opiului. In vara lui 1797 Coleridge simtindu-se rau se retrage in casa sa de la tara. Doctorul ii prescrise un tratament pe baza de opiu, medicament al carui efect il face sa adoarma pret de trei ore, timp in care "viseaza" intreg poemul "Kubla Khan"( existent in biblioteca virtuala ). Poetul era un fervent "mancator de opiu" iar acest episod se explica prin faptul ca, in cazul celor dependenti, administrarea acestui drog provoaca agitatie, dorinta de a actiona si o energie mult superioara unei persoane normale, iata chiar in conditi de somn. Imaginile acestui poem dovedes ca a fost scris asa, cum declara insusi Coleridge : "as a result of an opium dream, in a kind of a reverie." Sir Leslie Stephen ( 1832-1904 ), celebru critic britanic scria : " A spune poveste lui Coleridge fara opiu este ca si cand ai spune povestea lui Hamlet fara a mentiona fantoma. "
George Gordon Lord Byron (1788-1824) si Percy Bysshe Shelley (1792-1822). Caroline Lamb noteaza in jurnalul sau intim urmatoarea caraterizare a lui Byron: " mad, bad and dangerous to know." Byron si-a facut o mare parte din avere prin vanzarea poemelor sale senzuale si voluptoase. A reusit sa atraga atentia publicului prin viata sa tumultoasa si prin obiceiurile neortodoxe, devenind un fel de " pop star" al epocii sale. Pe langa colosalul geniu poetic a fost ajutat ( in ciuda unei malformatii congenitale a piciorului ) si de o frumusete fizica, comparata de unele cititoare mai inflacarate cu Adonis. Celebrul episod de la "Villa Diodati" din vara lui 1816 reprezinta o realista fresca a vietii poetului intersectandu-se si cu subiectul principal al articolului nostru, opiul. "Villa Diodati" se gaseste pe malul lacului Geneva in Elvetia si a avut printre rezidenti pe marele John Milton autorul "Paradisului pierdut".



Aici Byron insotit de doctorul, scriitorul si probabil amantul John Polidori intalnesc pe alt colos al romantismului englez Percy Bysshe Shelley. Trebuie sa mai adaugam faptul ca Byron era hiperactiv din punct de vedere sexual bifand atat relatii amoroase cu sute de femei cat si cu parteneri de acelasi sex. A intretinut prietenii pasionale inca de la scoala din Harrow. Aici se indragostete de un anume John Edelston cu care discuta despre pederastie avand chiar intentia de a scrie un tratat pe acest subiect. De asemenea sunt celebre scrisoarile trimise din Grecia unde povesteste despre cuceririle sale sexuale dar si despre o pasiune mistuitoare, ce-i drept neimpartasita, cu un baiat de 15 ani. Shelley era insotit de cea de a doua sotie Mary Wollstonecraft Godwin si de sora vitrega a acesteia Claire Clairmont, cea care va ramane insarcinata cu Byron. Shelley era adeptul iubirii libere, fara frontiere oferindu-si prima sotie, pe Harriet (cu care a avut doi copii ) dar si amanta din acea perioada Mary ( viitoarea Mary Shelley ) prietenului sau cel mai bun Thomas Hogg. Acum ca am facut cunostinta cu personajele sa continuam mai departe povestirea. Timp de mai multe nopti cei cinci, delectandu-se printre altele si cu laudanum, "amuzament" cu care erau deja familiarizati ( inca din 1812 Shelley isi trata atacurile nervoase cu laudanum ceea ce ii provoca adeseori fantezii morbide, halucinatii si vise fantomatice; Byron lua laudanum la recomandarea doctorului Polidori ca "remediu universal" ) traduc Faustul lui Goethe, discuta despre Sade, Erasmus Darwin, vampiri si supranatural. Incepand sa se plictiseasca, la propunerea lui Byron, hotarasc in unanimitate sa se intreaca intr-un concurs literar, scrierea celei mai bune povestiri cu stafii. Pentru a scurta istorisirea sa vedem ce au creat participantii, ce-i drept si cu ajutorul opiului. Shelley isi incepe capodopera sa "Prometeu descatusat", Mary schiteaza celebrul roman "Frankenstein", Polidori scrie "Vampirul" sursa de inspiratie pentru "Dracula" lui Bram Stoker iar Byron primele randuri din "Manfred", poemul intitulat "Darkness" si cantul trei din "Childe Harold".
Am mai putea vorbi despre Savonarola, Baudelaire, Poe, Rimbaud, Nerval, De Quincey, Crowley dar intinderea acestui articol ar fi mai mult decat ar putea suporta cititorul secolului vitezei. Oricum ma intreb si asa cine va parcurge sinuosul drum pana la ultimul punct.