Am revăzut de curând un film: Dă mai departe! Un gen de basm modern în care un tânăr erou vrea să schimbe lumea. Ca răspuns la o temă dată la școală, un băiețel trebuie să imagineze o cale (aplicabilă!) prin care lumea în care trăiește și de care e nemulțumit să devină mai bună. Astfel, el se gândește la un lanț al "binelui". El va face bine unor oameni iar aceștia, la rândul lor, vor "da mai departe" binele, ajutând alte persoane. Și tot așa, din mână-n mână, binele se va răspândi în întreaga lume, schimbându-i fața.
Și, ca în orice basm, ideea, deși pare utopică și lipsită de orice șansă de împlinire, prinde și se răspândește. Oamenii primesc binele, promițând să-l dea mai departe. Serviciu contra serviciu, chiar dacă beneficiarul binelui cuiva devine binefăcătorul altcuiva.
Mă întreb dacă scenaristul, actorii sau regizorul acestui film cred în ceea ce au încercat să transmită celorlalți. Mă întreb dacă, plecând de la filmări, s-au gândit măcar o clipă să facă un bine cuiva necunoscut pentru a vedea dacă povestea pe care o joacă ei devine realitate. Pe mine m-a fermecat. Cu atât mai mult cu cât, la prima vedere, pare atât de simplu. Să ajuți trei persoane nu e greu. Sunt mulți dintre noi care susțin că fac bine unui număr imens de oameni în fiecare zi. Poate unii și fac. Dar unde se duce binele acela? Unde se oprește? Binele pe care ni-l fac părinții, crescân-du-ne așa cum trebuie, binele pe care ni-l fac profesorii deschizându-ne ochii asupra lumii, binele pe care ni-l fac prietenii, descoperindu-ne universul, binele pe care ni-l face cineva care ne zâmbește într-o friguroasă seară de toamnă. Unde se pierde? De ce nu naște alt bine, ca în poveste, de ce nu se înmulțește și nu se răspândește în jurul nostru ca o epidemie binefăcătoare? Cine rupe acel "contract" pe care specia umană ar fi trebuit să-l aibă înscris în ADN, prin care te obligi să devii Om, dăruind ceea ce ai primit și înzecit, chiar?
Un copil dintr-un film a reușit să demonstreze, la nivelul teoriei sau al lumii de celuloid, dacă vreți, că se poate și de unul singur. Că un om, unul singur, poate schimba lumea. Dar, ideea centrală e că fiecare dintre noi trebuie să fie acel singur om. Fiecare dintre noi ar trebui să vrem să schimbăm lumea, așa nemulțumiți cum ne declarăm.
Interesant e că problema nu începe cu faptul că nu vrem, nu știm să facem bine sau nu credem că putem schimba ceva prin el. Problema e că nu știm să primim binele. Am ajuns la stadiul "evoluției" noastre în care, dacă cineva ne face un bine, ne întrebăm imediat ce urmărește. Dacă te lasă să te urci prima în autobuz, te întorci să vezi dacă nu vrea să-ți fure portofelul. Dacă cineva își dăruiește cărțile de poezii e bănuit că vrea să candideze la o funcție publică. Și chiar dacă nu descoperim pe moment substratul gestului binefăcător (pentru că trebuie să aibă unul, nu?) întrebarea rămâne undeva în subconștient, diminuând până la anihilare binele primit. Și, evident, acesta nu poate trezi în noi dorința de "a-l da mai departe". Uimitor, în epoca noastră de mărețe evoluții spirituale, omul care face bine nu devine un model ci un specimen ciudat, suspect chiar.
Oamenii fac în fiecare zi fapte bune, oamenii beneficiază în fiecare zi de binele făcut de alții. Problema noastră e că nu-l conștientizăm, nu-l recunoaștem ca atare, în primul rând pentru că nu vrem, cu nici un preț, să rămânem datori cuiva pentru binele făcut. Și, inteligenți cum suntem, nu ne dăm seama că există și pentru această frică un antidot. Să nu rămânem datori, dând mai departe binele primit. E adevărat că trebuie să facem puțin efort pentru a înmulți binele. Și-atunci, primim binele făcut (cine-a mai văzut să refuzi atunci când ți se oferă ceva?) dar îl trecem la capitolul "gesturi întâmplătoare", "gesturi interesate", "nebunie", "idealism caraghios" sau, de ce nu, atunci când nu putem găsi vreo hibă binefăcătorului, la secțiunea "răsplată pentru meritele noastre incontestabile". Da! Ni se face bine pentru că merităm! Iată una dintre credințele cele mai vechi ale omului. Care se traduce prin următoarea axiomă : "Eu merit tot binele din lume, prin urmare, e normal să mi se dăruiască. Nu sunt dator nimănui pentru acest bine". De aici, mergem mai departe : "Dacă eu merit (și, de cele mai multe ori, numai eu merit!), ce să dau mai departe? N-am cui, pentru că ceilalți nu merită acest bine".
Aristotel spunea că scopul nostru, al acțiunilor noastre este binele suprem. Nu e vorba de "binele" platonician, abstract și suprauman, ci de cel accesibil omului, binele realizabil. Aristotel definea actul moral, cel prin care faci bine altui om, ca pe unul voluntar, conștient, rezultat al analizei profunde și al deciziei de a acționa în favoarea cuiva. Și are dreptate. Binele nu se face din milă ci din dorința de a-l face, de a-i aduce pe oameni mai aproape de fericire. Din necesitatea de a-l face. Binele nu se face pentru că așa am învățat noi că e frumos sau pentru că ne e frică de cine știe ce pedeapsă divină. Binele se face pentru că e nevoie de el. Și pentru că noi, ființe evoluate, vrem să schimbăm ceva!
Copilul din film gândea aristotelic (chiar dacă nu știa ce-nseamnă). Convins că lumea trebuie să se schimbe, conștient că numai binele poate naște bine, s-a decis să acționeze. Pentru binele suprem. Dar nu al lui (de altfel, în final, el moare, urmând tiparul eroului antic) ci al umanității.
Dar, într-un final, e doar un film, nu? Și, după cum știm, viața bate filmul!