A scrie, acum, despre Octavian Goga și francmasonerie (carte apărută cu acest titlu la Editura SEDAN, 2007), poate părea un act de mare curaj, chit că este sabotat de însuși autorul său: „Alegerea titlului a avut rațiuni exclusiv comerciale. El are prea puțin – în afara capitolului pe această temă – de-a face cu problematica propriu-zisă a cărții de față” (p. 9). Că lucrurile nu stau chiar așa, o dovedește lectura integrală a lucrării, al cărei scop declarat este să trezească interesul cititorilor și al instituțiilor române abilitate, pentru „recuperarea și reașezarea lui Octavian Goga pe locul pe care îl merită cu adevărat în istoria literaturii românești, dar și ca om politic” (p.8). Situat de istoriile literare actuale într-un nemeritat con de umbră, „poetul patimirii noastre” nu a beneficiat nici măcar de o publicare integrală a operei sale, deși de „opere complete” au avut – și au – parte mulți alți scriitori mai puțin „valoroși” (nici Dan Brudașcu nu reușește să scape de fascinația criticii literare de tip călinescian, născătoare de ierarhii mai mult sau mai puțin subiective). De fapt, Goga nu lipsește din manualele de literatură și nici din istoriile literare, numai că, în exegetica rezervată lui, se aude prea tare glasul „detractorilor de profesie ai specificului național”, precum și al utilizatorilor limbajului de lemn. Această exegetică este împărțită de Dan Brudașcu în două etape: „Cea din timpul vieții [poetului] și până prin 1946, pe de o parte, și cea inaugurată de Beniuc, continuată, mai târziu, de I. D. Bălan și de epigonii și imitatorii acestuia din urmă” (p. 13).
Dan Brudașcu rezervă un capitol substanțial activității politice a lui Goga, încercând o desprindere de etichetările și calificativele nedrepte de care a beneficiat poetul în regimul comunist (el a fost considerat, după cum se știe, politician extremist, antisemit, șovin, naționalist etc), minimalizându-i-se contribuția la făurirea statului național unitar, la păstrarea conștiinței de neam, limbă și cultură, precum și la negocierile de pace de după primul război mondial. „Blocada” instituită în jurul lui Goga (văduvei lui i-a fost practic imposibil să valorifice editorial manuscrisele și documentele rămase de la poet), arestarea memoriei prin interzicerea accesului la arhiva de la Ciucea, formulările dogmatice și teziste care inhibau orice demers de reevaluare reprezintă greșeli care au fost făcute de fostul regim politic și pe care, din inerție, le continuă și cel nou. Intenția lui Dan Brudașcu nu este să-l transforme pe Goga într-o victimă inocentă; dimpotrivă, lipsa de fler în alegerea unor parteneri politici, gafele diplomatice, viziunea de multe ori îngustă nu sunt trecute cu vederea, ci doar motivate de contextul tulbure în care poetul, cărturarul și prim-ministrul își desfășoară activitatea. A-l înțelege în complexitatea lui, renunțând la etichetările de poet vetust, depășit, a cărui operă nu ar justifica un act recuperator (v. Nicolae Manolescu) reprezintă un gest de probitate față de o personalitate culturală fascinantă.
Apartenența lui Goga la francmasonerie, aspect neglijat până acum (fiind vorba de o organizație secretă, membrii ei nici nu sunt încurajați / autorizați să-și facă publică activitatea) este analizată pornindu-se de la condițiile politice din Ardeal și din fostul imperiu austro-ungar; încercarea „disperată de salvare a monarhiei habsburgice multiseculare [...] a înstrăinat radical – cel puțin la început – clasa politică și clerul românesc din Ardeal. Implicit, aceasta a avut consecințe în răcirea relațiilor acestora cu cercurile francmasonice de la Viena și din alte centre importante ale imperiului considerate vinovate de sacrificarea națiunii române” (p. 89). Cu toată simpatia față de Ady Endre și față de grupul „Vilag”, Goga rezistă presiunilor care se fac pentru atragerea lui de partea intereselor maghiare; ba, mai mult, „Tot fără succes a fost și demersul grupării francmasonice din cadrul Petofi Tarsasag din Budapesta, care îl primise în rândul ei pe poetul român ca semn al recunoștinței față de traducerile excepționale făcute de acesta din opera patronului ei spiritual, ca și din opera altor importanți poeți maghiari” (p. 91). Probabil că sprijinul acordat fățiș lui Goga („Este adevărat că atât Ady Endre, cât și reprezentanții altor cercuri francmasonice maghiare – inclusiv universitarul clujean Gyulai Farkas – vor protesta împotriva condamnării, în anul 1911, a poetului român pentru delicte de presă, intervenind chiar pentru grațierea lui” p. 91) ar fi trebuit să-l îndepărteze pe poetul nostru de mediile culturale ardelene, fapt care nu s-a petrecut. Acest paradox, precum și prietenia lui Goga cu istoricul W. Seton-Watson („Scotus Viator”) și legătura cu Ion Antonescu („Goga condiționase formarea guvernului [din 1937] de acceptarea, ca ministru al Armatei [Apărării Naționale] a generalului Ion Antonescu, care îl sfidase, în 1935, pe rege, obligându-l să-l surghiunească” – p. 107) sunt insuficient cercetate și explicate în volumul lui Dan Brudașcu. La fel, fapt justificat probabil de dimensiunile reduse ale lucrării – puțin exploatate sunt relațiile cu Sadoveanu, încercarea lui Goga de a forma Blocul creștin francmasonic (o inovație aproape de neconceput, dată fiind ”contradicția flagrantă cu statutele și cutumele organizației” - p. 94) și, nu în ultimul rând, probarea cu argumente viabile a asasinării poetului din ordinul lui Carol al II-lea.
Dan Brudașcu nu-și propune, însă, o prezentare exhaustivă a activității lui Octavian Goga, ci doar punctarea unor aspecte neglijate. Demersul lui, foarte bine intenționat, are ca finalitate renunțarea la eticheta de „poète maudit” care există încă în mentalul cititorului român, atunci când nu se ia serios în discuție personalitatea complexă și contradictorie a celui încă prețuit numai și numai pentru producțiile bune de recitat la serbările de sfârșit de an școlar.