„Corsarii minții” (Editura EM.OLIS, Iași, 2007, nu reprezintă, după cum mărturisește Alexandru Dobrescu în Argument, „o vânătoare de vrăjitoare”, nici o manifestare civică a vreunui tribunal literar: semnalând câteva exemple din multiseculara istorie a plagiatului, autorul o face cu umor și cu bunăvoință malițioasă: „Pe de altă parte, nici subiectul nu-mi îngăduie să mă arăt neînduplecat. Ocupația despre care vă propun să ne întreținem în paginile următoare e veche de când lumea și ar fi o probă de imensă naivitate să ne închipuim că suntem îndestul de puternici, nu pentru a-i arunca sfidător mănușa, căci asta poate face orice iresponsabil, nici pentru a o șterge de pe fața pământului, năzuință de cea mai pură speță donquijotescă, ci măcar pentru a o îndupleca să ne ia cât de cât în seamă și, eventual, să consimtă pe cale amiabilă a se retrage cu un pas” (p. VIII). Ca toate îndeletnicirile „lipsite de onorabilitate”, și plagiatul, de câte ori a fost sancționat public și silit să se supună unor măsuri coercitive, a găsit mijloacele necesare prin care să supraviețuiască, schimbându-și veșmintele, punându-și la punct „strategii de prezentare și de promovare”, esența rămânând neschimbată și ea reprezentând, de fapt, atracția „fructului oprit”: „Pentru că fructul oprit n-a atras irezistibil doar spiritele mediocre, incapabile a zămisli prin propria-le sforțare și, în consecință, nevoite a compensa inaptitudinea biologică prin înfieri cu de-a sila, ci și pe acelea recunoscute tocmai pentru naturala lor prolificitate” (p. IX).
Dacă, prefațând / traducând „Cartea plagiatelor” de Georges Maurevert (Editura Floare albastră, București, 2005), Alexandru Dobrescu selecta cazuri celebre (Dante, Milton, Shakespeare, Voltaire, Diderot, Stendhal și mulți, mulți alții), în „Corsarii minții” străbate „cultura scrisă românească din perspectiva transferurilor ilicite de bunuri intelectuale”, ocupându-se deci de cazuri autohtone, pe care le grupează în șase capitole de mare întindere (Cronicarii, Savanții, Dascălii, Predicatori și oratori, Tălmăcitorii, Juriștii), plus anexele doveditoare, rod al cercetărilor norocoase prin biblioteci. „Norocoase”, deoarece „Ciudățenia acestei terra incognita vine tocmai din faptul că începe niciunde și sfârșește nicăieri. Nu știi nici încotro să cauți, nici cum, nici cât. Astfel că ceea ce obișnuim a numi istoria publică a plagiatului este mai degrabă istoria unor descoperiri accidentale decât rodul cercetărilor metodoce. Spre a fi drepți, ar trebui să recunoaștem fără sfială că toate cazurile celebre de plagiat din cultura europeană, inclusiv acelea evocate pe întinderea prezentei cărți, s-au lăsat mai degrabă descoperite decât au fost nevoite să se dea prinse” (p. XI).
Din inventarul cronicilor plagiate lipsesc „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare pe care Al. Dobrescu o ia din „spinarea intelectuală” a voievodului (”Se vede însă că obstinația cu care s-a încercat aburcarea scrierii în spinarea intelectuală a voievodului Neagoe, destul de firavă ca să o poată duce peste veacuri, ascunde mai mult decât ambiția de a proceda, în pofida evidențelor, la o împroprietărire fără acte. Rostul ei nemărturisit pare mai degrabă acela de a conferi Învățăturilor, suferinde altminteri de un nedigerat eclectism, ca să nu zic încropeală, suportul unei viziuni unitare, ce ar decurge din unicitatea personalității autorului” (p. XXIV) și o trece în rândul compilațiilor anonime; în rest, explicându-se că, în general, și „cronicile se fac din cronici” , autorul arată cum s-a procedat la fiecare nouă redactare de letopiseț: „dacă nu ziduri întregi, cel puțin câteva cărămizi au trecut intacte în noul edificiu” (p. 3). Comentariile ironice sunt argumentate cu fragmente din textele de proveniență și din cele rezultate după plagiere, așezate pe două coloane, în așa fel încât nici dubii să nu existe, nici prezumția că Al. Dobrescu ar demonta fără motiv o bună parte a începutului și biruinței scrisului în limba română: „Bătute la pas, cronicile noastre, dar și cele de aiurea, sunt dovada incontestabilă a adevărului cuprins în adagiul: cărțile se fac din cărți. Doar un mărunt detaliu omite această zicere să ne aducă la cunoștință: că, uneori, ba chiar adeseori, cărțile se fac din cărți literă cu literă și cuvânt cu cuvânt” (p. 64).
Sub genericul „Știința de contrabandă”, capitolul dedicat savanților se ocupă de Nicolae Milescu și de consemnarea călătoriei lui prin China: o traducere aproape literală a unei descrieri anterioare, „aceea din Novus Atlas Sinensis al călugărului italian Martino Martini, pe care spătarul ar fi evitat să o citeze pentru a nu atrage atenția asupra sursei iezuite utilizate” (p. 68). Luând în discuție vehemența cu care, exceptându-l pe P.P. Panaitescu (adept al teoriei plagiatului formulate de Baddeley), toți cercetătorii români ai Descrierii Chinei neagă evidența și se încăpățânează, cu „benedictină perseverență”, să descopere indicii că lucrarea ar fi una originală, Al. Dobrescu conchide: „ori de câte ori suntem nevoiți a da piept cu o față a realității pe care nu eram pregătiți a o primi cu brațele deschise, pentru că nu se înscrie în linia prejudecăților noastre, reacționăm aidoma personajului din anecdotă: așa ceva nu există! Atunci organul vederii își coboară pleoapele, ca să nu vadă evidențele refuzate din principiu de ochii minții. De parcă, neluate în seamă, ele și-ar pierde consistența, risipindu-se în neant. Robi ai acestei confortabile idei fixe, nu e de mirare că trăim decenii, câteodată secole, într-un univers populat cu ficțiuni și nu mai prididim a ne minuna de sumedenia frumuseților care ne înconjoară” (p. 71).
Nici Dimitrie Cantemir nu scapă de vigilența lui Al. Dobrescu: cercetând partea a patra a „Istoriei ieroglifice”, respectiv tânguirea păsăruicii care-și plânge puii omorâți de șoarece, criticul de la Iași afirmă cu umor: „Nu se înțelege prea bine din text dacă viersurile erau ale păsăruicii sau dacă ea intona doar o melodie și un text adecvate circumstanțelor. Probabil că, de n-ar fi împiedicat-o imensa jale, ar fi mărturisit fără înconjur că reprodusese din memorie începutul cunoscutei poeme din Viața lumii de Miron Costin” (p. 80). La fel, cunoscuta lucrare a lui N. Bălcescu, „Românii supt Mihai Voevod Viteazul”, beneficiază de radiografiere pentru descoperirea falsului din osatură: „Precum se poate constata, suntem în fața unei compilații de o remarcabilă fidelitate. Nu numai că Bălcescu urmează îndeaproape firul povestirii lui Florian Aaron, dar merge adesea încă mai departe, adoptându-i caracterizările și preluându-i formulările în atâtea rânduri fericite. Probabil că, citind paginile postume ale elevului său în revista lui Odobescu sau în cuprinzătoarea ediție academică și luând act de buna lor primire în rândul intelectualității epocii, profesorul de istorie generală [Florian Aaron] de la Colegiul Sf. Sava va fi avut, deodată cu revelația frapantelor asemănări cu propriile-i cărți, înțelepciunea de a se bucura că învățăturile sale nu căzuseră pe un teren sterp, rodind o scriere de atâtea ori admirabilă” (p.90).
Probabil că cel mai interesant caz de plagiat trecut în inventarul „Corsarilor” este cel al lui Maiorescu: „Pentru că, în deosebire de clasicele împrumuturi textuale, evidente și, deci, necontrolabile, împrumuturile travestite formal în creații de sine stătătoare pretind, spre a fi arătate în adevărata lor înfățișare, demonstrații laborioase, îndeajuns de subtile ca să devină, măcar pe o latură a lor, obiect de controversă. Or, noi știm de la Maiorescu, în a cărui onorantă companie ne vom găsi îndată preț de câteva pagini, că singurele argumente capabile să hotărască soarta unei dispute, fie aceea cât de complicată, sunt cele elementare, flagrante, de a căror greutate nu se îndoiește nimeni” (p. 97). Argumentele „flagrante” pe care, înaintea lui Al. Dobrescu, le-a găsit Aron Densusianu, nu au fost însă în măsură să demonteze mitul maiorescian. E drept că tonul folosit de tânărul (pe atunci) avocat din Făgăraș, trădând intoleranță și ranchiună, transforma adevărul evident într-un atac la persoană nedemn de a fi luat în seamă de fanii junimiști: „scriitorul a avut nesocotința, a cutezat chiar să copieze așa numitele sale teorii estetice din un scriitor german [Fr. Th. Vischer], despre care de altmintrelea tace ca mormântul, voind să păuneze la noi cu penele altuia – fabula coțofanei”; „Dacă d. Maiorescu ar fi comis în broșura sa numai comunism literar, despuind pe întuneric pe cei mai avuți cu spiritul, mărturisim, nu luam condeiul, căci acest păcat îl comit la noi și alte fețe literare, dar când d-sa nici măcar nu înțelege pe cel ce-l despoaie, necum să scrie de la sine, și cu toate acestea se înalță ca reformator, vorbind cu un ton gros pe nas bieților români, și pe lângă aceea condamnând sentimentele și aspirațiunile lor naționale ca egoism și barbarie, atunci nu mai încape vorbă ca să stăm toți cu condeiul în teacă și să lăsăm pe un ambițios impotent, dar răsfățat, să ne arunce nisip în ochi” (p. 99). Cercetând „cazul”, Al. Dobrescu observă că, datorită autorității indiscutabile a lui Maiorescu, plagiatul a fost trecut sub tăcere și, mai ciudat încă, nici dupa moartea sa nu s-a recunoscut adevărul: Bogdan-Duică va deschide „cu infinită precauție aceasta veritabilă cutie a Pandorei”, iar Tudor Vianu va considera neconcludentă inspirația din Vischer. După alăturarea, pe coloane, a unor texte identice sau conținând puține și nesemnificative diferențe, Al. Dobrescu afirmă: „dar despre o copiere efectivă nu se poate vorbi. Maiorescu parafrazează ca un învățăcel conștiincios, însă recurge la propriile-i cuvinte, semn că a asimilat ideile dascălului” (p. 103). Vina de a nu cita sursele de inspirație este explicată cu aceeași malițiozitate de către contemporanul nostru, adept totuși al dreptei măsuri: „Câtă vreme Cercetarea critică... era destinată exclusiv inițierii junimiștilor în tainele poeziei, tacita preluare a ideilor, ba chiar a sintagmelor vischeriene avea o însemnătate secundară. Însă din clipa în care studiul, fie el cât de „didactic și elementar”, cum îl scuza Lovinescu, a intrat în circuitul public, situația a devenit complet alta. Maiorescu era moralmente dator să-și precizeze sursele, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de un articol destinat a familiariza publicul cu cele mai răspândite idei estetice, ci de o scriere explicit polemică [...] Cred că vinovate au fost, deopotrivă, inexperiența lui Maiorescu și deplorabila lui părere despre intelectualitatea românească a vremii, pe care o considera mărginită și dezinformată. Dezinformată mai ales în privința culturilor de limba germană. Aaron Densusianu l-a convins însă de contrariul, determinându-l să fie, de acum înainte, ceva mai prevăzător” (p. 106).
Legea presei, menită să descurajeze „pirateria intelectuală”, determină apariția lucrării lui Const. N. Hamangiu, „Proprietatea literară și artistică” (Imprimeria statului, 1893); la numai patru ani distanță, un articol semnat Lorellino și intitulat „Bucăți alese din plagiatura română. D-nul Const. Hamangiu, procuror pe lângă Tribunalul Ilfov” demasca plagiatul din Paul Clément, „Etude sur le droit des auteurs précédée d’une dissertation sur la proprieté littéraire chez les Grecs et chez les Romains’ (Grenoble, 1867); concluzia lui Al. Dobrescu? – „farmecul plagiatelor nu-l dau, de altfel, în primul rând citatele pe două coloane, îndestul de plicticoase în muta lor elocvență, în încăpățânarea cu care adaugă mormane de argumente în sprijinul unei realități vizibile din prima clipă (și care face inutilă, ba chiar ridicolă, orice încercare ulterioară de justificare), cât măruntele gafe ale autorului, acele mici neglijențe, scăpările ca și inevitabile, dintotdeauna mai trădătoare decât marile erori” (p. 251).