Destinul unei cărți, imprevizibil, nu se hotărăște nici prin instanță divină, nici la masa verde a muritorilor, ci, printr-o magie care scapă epistemologiei curente și demersurilor critice de validare ori de invalidare, el devine intrinsec și incontrolabil. Cărțile adevărate se apără singure și tot singure își stabilesc drumul spre eternitate. Oricâte piedici li s-ar pune în cale, chiar topite dintr-un elan de epurare partinică, arse în piață publică, șterse din cataloagele bibliotecilor (și n-a trecut o veșnicie de când astfel de manifestări ale grobianismului proletcultist s-au produs!), ele supraviețuiesc, ajutate de-o forță misterioasă care le nutrește în secret și apoi le trimite exact la păstrătorii lor cei mai curajoși, capabili să se lase uciși pentru ca astfel de scrieri să trăiască.
În această categorie de cărți ar trebui încadrată și „Vitrina cu păsări împăiate” a lui Marius Tupan, scrisă prin `85, dată la topit înainte de `89 și publicată târziu, prin 1994, când vorbirea în șoaptă și în gând despre soarta intelectualului și a cetății se isprăvise, cum se isprăviseră, însă, și chiotele de pe străzi, și exuberanța libertății câștigate, și defulările punitiv-colective rostuite în mineriade și alte scenarii socio-politice.
Apărând în momentul tulbure al transformării și al osmozei unor sisteme de referință, cartea nu a mai scandalizat la lectură, poate și pentru că, fiind construită ca o parabolă și neadresându-se numai contemporanilor, a fost considerată, din comoditate, drept operă de ficțiune și nu, așa cum merita, o carte-document, o scriere despre istoria crudă și secretă a unei realități greu de uitat.
Cetatea de aur în care scriitorul Anatol Rovina este trimis în exil este, de fapt, un univers sumbru, închis, de-o absurditate ce amintește de universul kafkian, guvernat de legi și amendamente care contrazic chiar și cea mai elementară logică. Cel mai aberant dintre amendamente, cel care determină pulverizarea spirituală și declinul comunității, este transcris chiar pe prima pagină și bântuie malefic întregul roman : „Nu-i este nimănui îngăduit să miște o cărămidă de la locul ei ori să dea altă înfățișare orașului nostru cel grav încercat în ultimul război; ruinele, drumurile accidentate și arborii sfârtecați trebuie să rămână de-a pururi oglinda morții ce a bântuit pe aici. Se mai aduce la cunoștința cetățenilor că vor fi ocrotite vietățile ce populează dărâmăturile, adică șobolanii, șopârlele, șerpii și porumbeii albi” (p.5).
Acest amendament reprezintă condamnarea la moarte a cetății, punerea ei definitivă sub semnul lui Thanatos, pentru că nu numai oamenii vor fi atinși de el și transformați în carcase golite de sens și semnificație, ci și spațiul, cu locuințe-muzeu pline de praf și de târâtoare, și timpul însuși, oprit din curgerea lui firească și încremenit într-o convenție ce aparține mai curând diavolului decât bunului Dumnezeu. Orașul este un muribund uitat în afara timpului cosmic, fără puncte de reper morale, într-un spațiu care are dimensiunile purgatoriului și dezmățul peticit al triburilor atemporale.
Peisajul însuși este morbid, halucinant, cu elemente care intră în câmpul semantic al păsărilor de pradă, cu apucături nocturne : „Înalt, nu mult peste nivelul caselor din jur, acesta [turnul, s.n.] ieșea din întuneric ca o uriașă bufniță, cu cele două ceasuri montate pe fețele sale fosforescente – două canale de scurgere a timpului.[...] turnul bisericii îl intriga și-l tenta în același timp. Părea atât de departe și totuși greu de identificat la acea oră. [...] Exact în momentul în care ajunseră în poarta casei muzeu, Anatol făcu o remarcă ce-avea darul să-l neliniștească: limbile ceasului erau fixate la aceeași oră – douăsprezece și un sfert – și nimic nu părea să le miște din încremenirea lor” (p. 33-34).
Pentru scriitorul stresat de intrigile din tagma scriitoricească și dezgustat de ritmul ipocriziei urbane, Cetatea de aur, departe de a se constitui în paliativ, devine sursă suplimentară de angoasă, perioada petrecută acolo – cât o noapte lungă de coșmare în stare de veghe la marginea ei – aducându-i descalificarea profesională, destrămarea căsniciei cu Inesa și decăderea fizică și morală. Din martor lucid și indiferent al circului cotidian, Anatol Rovina devine, alături de Gelu Ropotică și de Narcis Plocon, o victimă a sistemului care interzice cunoașterea, orice încercare de aflare și dezvăluire a adevărului fiind sancționată : „Dacă-mi arog unele drepturi, într-o zi, când, strâmtorat, n-o să mai suport minciuna, s-ar putea să dau totul în vileag. Nu-mi voi pierde astfel și capul, și pâinea? Cine tulbură apele pescuiește în nesiguranță. Ce bine că am învățat să mă stăpânesc când e nevoie! Omul nu se teme nici de șefi, nici de ticăloși, nici de cutremure, ci numai de sâmburele adevărului ce pâlpâie în el. Flăcăruia asta e gata oricând să izbucnească și să spargă crusta cu care a fost ferecată” (p. 216).
Între Gelu Ropotică, securistul abil și meticulos, cu dosarele tuturor locuitorilor (posibili sau probabili dușmani ai ordinii de partid și de stat) la zi, Narcis Plocon, fotbalistul adulat de populație, și Anatol Rovina, se construiește o ciudată relație de simbioză, din urmăriți și urmăritori devenind, prin inițiere în adevărul Cetății de aur, posibili trădători ai sistemului, astfel că asupra lor se vor abate măsurile coercitive și inhibitorii care asigură prosperitatea și siguranța oficialităților.
Multe pagini sunt pamflete extrem de incisive la adresa lipsei de moralitate, a aparentului egalitarism comunist, care, în realitate, la adăpostul lozincilor manipulatoare, adâncește criza de comunicare, apără privilegiile celor ajunși în funcții și nimicește personalitatea oamenilor de rând prin condamnare definitivă la mizerie morală și fizică. Găinațul de porumbei, care în final îneacă cetatea, este un simbol dur al „epocii de aur”, cea mai sinistră farsă jucată de istorie plaiurilor mioritice.
Viața cetății stă sub semnul unui circ sângeros, în care supraviețuirea este o simplă echilibristică pe muchie de cuțit, cu momente de relaxare grotescă și de „culturalizare” prin exerciții de literatură brutal-encomiastică, de-un vulgar nivel brigadieristic, urmate de ieșiri jalnice în natură, unde se profanează tot ce-a mai rămas sacru la nivel ontic, chermezele eșuând în bacanale de-o demență fără egal. Muntele nu mai este spațiu sacru, dimensiunea lui magică este anihilată prin transferul de bestialitate sexuală, iar mănăstirea, ca loc de meditație și asceză, este maculată și coborâtă într-o animalitate pervers și minuțios gândită de ateii comuniști. Scena orgiei din vârful muntelui este cutremurătoare prin semnificația ei și ea dă măsura atrocităților comise asupra spiritului uman în neuitata „epocă de aur”: „dintr-un colț în altul, dintr-o încăpere în alta, ca altădată în răzlețele triburi, se iscă dansul sălbatic, desfrânat și acaparator, se înălțară icnete înăbușite, se stârniră tropăiturile și nebunia împerecherii”.
Între timp, populația stă surdă și mută, se face că muncește, se face că trăiește și realitatea orașului (a țării) este cea a unei vitrine cu păsări împăiate; iar cei care, în mod tradițional, ar trebui să fie adevăratele călăuze spirituale, scriitorii, se complac într-un pact demonic cu puterea și, în loc să dezvăluie adevărul, sporesc negura și fantasmele printr-o literatură aservită: „Numai succese, petreceri, fericire, mici neajunsuri și calde remușcări! Ce personaje memorabile lăsați în urma voastră? Câtă viață adevărată le-ați dăruit? [...] ...personajele voastre sunt niște păsări moarte, cărțile voastre sunt niște vitrine cu păsări împăiate” (p. 294).
Finalul cărții, sumbru, reia metafora păsărilor împăiate, moartea lui Gelu Ropotică venind ca o sacțiune pentru cutezanța de a spune adevărul și nu ca o expiere : „Piciorul i se lovise de ceva moale și abia acum Anatol Rovina descoperea că, sub movilița de pene și puf, se afla trupul lui Gelu Ropotică. [...] Cuvintele păruseră să iasă prin tăietura mare din dreptul inimii. În disperarea ce-l cuprinsese brusc, lui Anatol i se năzări că victima era umplută cu ghemotoace de pene și rumeguș, ca și păsările ce-l urmăreau acum din Vitrina alăturată, cu ochii lor bezmetici. Și-n acest moment confuz, Profesorul de conduită civică își dădea duhul ca o zburătoare, fără strigăte de deznădejde, fără lacrimi, cu privirile ațintite însă spre Vitrina cu păsări împăiate, năzuind parcă la o izbăvire prin ea” (p.348)