În “Luni de fiere” ori “Iubirea față de aproapele”, se poate afirma că Bruckner tratează cunoscutele teme freudiene (viața instinctuală, erotică a oamenilor) într-o manieră șocantă și inedită, înfățișând întâmplări săvârșite de personaje (tipologii) “rupte din realitate”. Cu “Hoții de frumusețe”, reușește să demonstreze că este capabil oricând să-și schimbe stilul care l-a consacrat.

Următorul roman al lui Bruckner, “Copilul Divin”, este o alegorie postmodernă, în care tonul psihanalitic se îmbină cu unul filosofic. Începutul cărții, este un veritabil site arheologic sufletesc, întrucât scriitorul forează trecutul eroinei, ale cărui repercusiuni vor da naștere viitorului plin de evenimente. Cu romanul “Copilul Divin”, se dorește revoluționarea gândirii contemporane. ”Nu îți poți alege destinul sau familia”, spune un vechi proverb. Ei bine, ”copilul nenăscut” al lui Bruckner (Louis, un foetus care își dezvoltă capacități intelectuale excepționale în uterul mamei sale), poate. El este următorul om revoltat – de data aceasta însă, nu al lumii camusciene, ci al universului brucknerian –; este răzvrătitul împotriva unei lumi conservatoare și pudibonde. “ – Dar bine Louise, de ce să refuzi să te naști? – Ce nevoie am să fac ca voi, sărmani pământeni împotmoliți în vanitățile și emoțiile voastre meschine. Cu ce drept vreți să decideți asupra destinului meu? Refuz existența în mod liber și cu spiritul treaz, chestia asta vulgară și zgomotoasă v-o las vouă”. p. 47

Este izbitor simțul detaliului și delicatețea exacerbată, atunci când se aduce în prim plan femeia și mai ales femeia însărcinată. De altfel și motto-ul romanului (“Neputând fi oriunde, Dumnezeu a inventat mamele”) ne sugerează o odă dedicată născătoarelor.

“Corpul unei femei și mai cu seamă pântecele unei femei însărcinate, constitue o cămară de alimente inepuizabilă [...] contempla fructele coapte agățate în jurul lui, vegetația de ciorchini zemoși, câmpiile de alge, tentacule umflate de sânge, suc și sevă”; “…dăduse deoparte ficatul, împinse tubul digestiv care se prăbușea peste el, așezase ceva mai încolo intestinele, spărsese în peretele gastric o găurică și aspira, așa cum sugi un ou crud, alimentele mestecate de mama”. p. 49

Plasticitatea și coerența ideilor construiesc o veridică parabolă a lumii conformiste, care se sforțează să stârpească orice avânt inovator, devenit ulterior distructiv din cauza zidului impus de societate: “Voia să-și lege fiul pe un scaun electric, să-l sfărâme, să calce în picioare acest scorpion…” p. 50

Întreg universul pare aici ierarhizat, structurat după modelul propus de Dante, cel al cercurilor concentrice. Satan este înlocuit de acest copil revoltat, supradezvoltat, depășind intelectual umanitatea. Condamnații ce populează “brâiele” bruckneriene se succed ca și la Dante în funcție de gravitatea faptelor săvârșite – nimeni alții, decât cei care nu acceptă spiritul inovator. Astfel că, mama, reprezentând realitatea imediată a foetusului, are cel mai mult de suferit, acționând ca o “zonă tampon” între acțiunile locatarului clandestin și exterior. Practic, ea deschide lanțul cercurilor. Urmează părinții Madeleinei (mama), compromiși în fața societății datorită deciziilor neobișnuite ale fiicei lor. Ansamblul se dilată, iar brâul următor este ocupat de cei care au/n-au mijlocit creearea liantului dintre cele două categorii cosmice – cei care ies din tipare vs restul societății. Cumva, parcă ni se semnalează începutul caracterului filosofic al lucrării: ”...era un dumnezeu melancolic, un dumnezeu care supraviețuia deși toți îl credeau mort, de când un filosof german, la sfârșitul secolului al XIX-lea îi anunțase decesul” p. 51. Urmează un dialog (cu debut umoristic și final tragic) între copil și dumnezeu. Asistăm la o secvență filosofică despre prostia și eroarea umană care se perpetuează de la generație la generație, religie la religie, ajungând în final să fie canonizată, sacralizată și urmată orbește: “ — Nimeni nu te-a întreabat ce preferință ai; supune-te unei legi pe care mamiferele superioare o respectă încă din prima lor zi de naștere. – Vechimea unei legi nu dovedește cu nimic justețea ei. O eroare repetată în miliarde de exemplare rămâne o eroare.”

Abandonând finețea și echivocul, Bruckner trece la oglindirea brută, tranșantă, a valorilor eronate ale contemporaneității, păstrându-și particularitatea filosofică:“ – La urma urmei Louise, de ce te temi? Te vei naște în cea mai bogată parte a lumii, Europa de Vest. Faci parte dintr-o familie din mica burghezie, starea economică este satisfăcătoare, rata de creștere constantă, iar inflația ținută sub control! – Doamne, fie-Þi milă, nu mă momi cu fleacuri. Aceste sărmane avantaje nu pot împiedica nici boala și nici moartea”.

Copilul divin trece prin drama intelectualului, a omului care, din cauza propriului simț al cunoașterii, simte diferit; descoperă Adevărul pe măsură ce își dezvoltă puterea gândirii, ajungând să îi repugne mediocritatea și imperfecțiunea umană: “Nu mă simt bine decât în calm și în meditație. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte”. Are loc o denigrare a omului, a rolului și a construcției sale armonioase, apropiată de gândirea nietzscheeană: “Ce e omul, de fapt? Un tub digestiv vorbitor, un maț care emite ipoteze, un parazit care murdărește tot ce atinge.”

Dialogul dintre cel copleșit de cunoașterea supremă și demiurgul său învinuit de zămislirile imperfecte, decurge alert, tensionant și prevăd un climax cu efecte devastatoare. După Freud și Nietzche (cu a sa răsturnare a valorilor pentru dezvoltarea celor puternici, capabili – laitmotivul acestui roman), vine rândul unui aparent nihilism de sorginte cioraniană: “Ce mâncărime te-a apucat de-ai modelat o lume atât de imperfectă? Vanitatea, plictisul, sadismul Te-au împins la o asemenea nelegiuire”. Fin observator al condiției umane, Bruckner revine obsesiv cu necesitatea rupturii de general, pentru o viziune cât mai corectă și concretă asupra existenței: ”De la înălțimea noii sale staturi, îi văzu dintr-o dată așa cum erau în realitate: avari, feroci, veșnic obsedați de cine știe ce compromis sordid”. Pe lângă filosofii epocii noastre, ale căror influențe sunt evidente, Bruckner face apel și la filosofia antică pentru a-și construi/explica dramele Copilului Divin. De exemplu, spiritul pitagoreicilor este transfigurat în soțul Madeleinei, ce reduce lumea la complicate calcule numerice. Personajul central are coagulate în el, principiul dualității lui Platon și “Logos-ul încarnat“ al lui Heraclit; devenind astfel rațiunea întregii lumi, vestitul “copil al stoicilor” și anume microcosmosul care oglindește macrocosmosul.

Luăm parte la o anihilare momentană a substanței operelor bruckneriene. “Erosul nici nu conta – putea să se abandoneze cu totul fericirii de a medita și de a se bucura de lume fără să se compromită trăind în ea”. După tot felul de acrobații conceptuale care nasc aforisme remarcabile (“Echivocul este prima condiție ca o vorbă să devină memorabilă”; ”Foetusul nu e starea inițială a omului, ci starea sa totală după care vine declinul”) Bruckner propune în partea a doua a romanului, o nouă religie, un cult al cunoașterii, dar mai ales un cult al modelelor (embrionul care a înghițit informație, devine etalonul întregii umanități). Avidă după putere, încercările lumii de a egala așa-zisul geniu nu reușesc decât să stârnească râsul. Se creează o imagine anarhică, reformatoare, în care embrionii refuză să se mai nască iar animale precum “iapvaca” și “pisicâinele” își detronează strămoșii.

Viziunea psihanalitică schițează acum un explicit complex oedipian: “Totuși era de datoria lui să se năpustească asupra “socotelii” lui tăticu și s-o smulgă din amfora sacră a mămicii”; ”…mama nu-i o scroafă pe care s-o lași tu grea…”

În a treia parte a cărții, și ultima, asemănarea cu Divina Comedie se relevă concret: Infernul, Purgatoriul și Raiul dantesc sunt cele trei “teme” ce “conduc” cele trei secțiuni ale Copilului Divin, cu deosebirea că Bruckner le explorează invers. Astfel că: în prima parte ni se înfățișează belșugul, în cea de-a doua au loc răsturnări anarhice de situație iar cu a treia se încheie volumul. Deznodământul romanului este tragic; înfățișează violența cu care natura naturans se desparte de a sa natura naturata. Oamenii își blamează creatorul pentru multitudinea de funcții, organe, limbi, rase, existente inutil. Dumnezeul lor se transformă într-un Dassein contemporan.

În maniera bruckneriană, toată nebunia și furtuna cerebrală se reduc la dragoste. Tonul devine liniștit, plângăreț chiar. “Înainte de a te plictisi de ceilalți, te plictisești de tine însuți. De ce citise atâta și de ce se opintise ca un ocnaș?”

Spre final nu face decât să își demonteze idolul propus, realizând un portret patetic și deloc demn de cel ce se autoproclamase Verbul Viu: “Figura lui de bebeluș –bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără dinți, era scena unor precipitații abundente: ochii îi lăcrimau, nasul îi curgea, I se scurgeau balele.” Minimalizarea exacerbată a “deținătorului Adevărului” în raport cu întregul său cosmos nu-i lasă opțiunea eliberării depline; nu-i mai rămâne decât să se supună (pentru a doua oară) capriciilor unei lumi inconsecvente: “O teribilă deflagrație îi sparse timpanele, îi crăpă cutia craniană… îi făcu să-i pocnească și să i se împrăștie creierii. Și se prăbuși într-un vârtej interminabil”.