Mergând pe filonul culianesc de “executor testamentar” al operelor eliadiene, l-am putea numi pe Antonin Artaud “executorul raționalității“ lui van Gogh. Apărută în 1947 și premiată în ultimul an de viață al autorului, cu premiul Sainte-Beuve în ianuarie 1948, “van Gogh sinucisul societății” reprezintă revolta necenzurată a lui Artaud la adresa civilizației de la începutul secolului al XIX-lea, înconjurată de un colaps moral și de o “atmosferă de desfrâu, de anarhie, de nebunie cronică, de anomalie psihică”.

Având ca impuls interior indignarea – faptul că van Gogh este declarat postum “schizofren de tip degenerat” – Artaud sfârșește într-un discurs solidar, alert, furios, revoltat, un veritabil manifest al nebuniei împărtășite: “van Gogh sinucisul societatii”.
Cartea se deschide violent, cu o comparație, focalizată pe contemporaneitatea în care ”se mănâncă vagin fiert în sos de legume sau sex de nou-născut flagelat și adus la turbare”, pentru a justifica artistul marginalizat și catalogat drept nebun de o societate nerăbdătoare să se debaraseze de cei care ”refuzaseră să devină complici alături de ea la comiterea unor mari murdării”. Moartea lui Van Gogh îl răvășește și-l revoltă totodată, Artaud făcând din această întâmplare o parabolă pentru însăși existența sa: “Îi voi lua apărarea lui van Gogh din interes pentru propria mea sănătate, îmi voi apăra pretutindeni sănătatea și libertatea” – partea a doua a volumului de la Editura Est, intitulat “Pentru a pune capăt judecății lui Dumnezeu”, a fost scrisă într-un azil de alienați psihic, în perioada în care Artaud era internat cu simptome de schizofrenie. Mesajul volumului reprezintă replica dată psihiatriei, devenită instanța supremă în stabilirea graniței dintre normal și anormal, dintre ceea ce este superior și inferior, dintre bun și rău.

Omul modern nu trăiește “altfel decât ca posedat”, fiind conectat la societate printr-un cordon ombilical ce nu poate fi tăiat. Ruperea cordonului presupune moartea socială a individului. Împotriva acestui fapt militează Artaud cu o pledoarie pe cazul lui van Gogh care “tocmai descoperise ce era și cine era, când unanima conștiință a societății, ca să-l pedepsească pentru că i se smulsese din gheare, l-a sinucis”. Cu toate excentricitățile și alunecările sale psihice prin care a fost recunoscut drept un atypos, Artaud, face uz în construcția cărții de un limbaj fluid, logic, fără perdea, și nu înclină în favoarea exprimării literare. Își concentrează ideile într-o singură direcție, neglijând forma și accentuând sensul. Astfel, van Gogh apare martirizat în cel mai direct mod posibil; îl face reprezentantul unei istorii și-l trece în eternitate ca un simbol pentru creatorul sacrificat în favoarea creației. Totodată, autorul semnalează nenumăratele fațete ale dezumanizării, ravagiile pe care le are “ciuma morală” asupra acelor care, precum Van Gogh, nu întrunesc condițiile impuse de “întreaga planetă”: “van Gogh nu a murit în urma unei stări de delir proprii, ci pentru că a fost, corporal, câmpul unei probleme în jurul căreia, încă de la origini se zbate spiritul injust al umanității. Aceea a întâietății cărnii asupra spiritului, sau a corpului asupra cărnii, sau a spiritului asupra uneia sau alteia din ele”. Aspectele acestei “ciume morale” ni le prezintă Malaparte: ”Una dintre caracteristicile cele mai surprinzătoare era aceea de a transforma conștiința umană într-un buboi înspăimântător și rău mirositor. Brațele rămâneau în aparență intacte în interiorul învelișului de carne sănătoasă, sufletul se strica, se descompunea. Era un fel de ciumă morală” ("Pielea", Editura Univers, 2007, p 32,33).

Stilul cărții îl apropie pe Artaud de critica impresionistă: autorul, transformat într-un pictor, reproduce impresia lăsată de o operă. Răstoarnă ordinea anatomică și dizolvă realitatea în tablourile lui van Gogh, până la dispariția celei dintâi, pentru că “sub reprezentare a făcut să izvorască un aer, iar în ea a închis un nerv care nu exista în natură, care sunt de o natură și de un aer mai adevărate decât aerul și natura naturii adevărate”. Frazele sunt îmbibate de priveliștile vangoghiene iar detaliul obsesiv ale tablourilor, denotă implicarea totală. Își înconjoară admirația cu un limbaj spinos și cu o atitudine severă îndreptată spre societatea repugnantă, complice la moartea “nebunului sinucis”. Caută în fiecare cuvânt tenta care sabotează moralitatea oamenilor. Ceea ce captivează la “van Gogh sinucisul societății” este promisiunea nerostită a unei dezvăluiri inedite din viața celebrului pictor. Maniera plasează textul artaudian alături de cel beckettian – text împânzit de minuțiozitatea minții umane în care nu se întâmplă nimic: “Străpung, mustru, cercetez, mă agăț, despecetluiesc, viața mea moartă nu ascunde nimic, iar neantul în surplus nu a făcut niciodată rău cuiva, ceea ce mă obligă să revin înăuntru, tocmai această dezolantă absență trece și mă îneacă dar văd în ea clar, cât se poate de clar, până și neantul știu ce este, și aș putea spune ce se află în el”.

Stilul furios din “Pentru a pune odată capăt judecății lui dumnezeu” face din poemele lui Artaud, adevărate strigăte existențaliste, pline de scepticism și nihilism artaudian. Propune apropierea biograficului de operă, a Sinelui ca manifestare artistică. A avut opțiunea “a trebuit să aleg între a renunța să fiu om și a deveni un alienat evident” și a ales: nebunia datorată unei înnebuniri voite. A căutat întotdeauna întregirea ființei, a “corpului fără organe”.

Născut cu 20 de ani dupa les poets maudits, sau “Cei Cinci de la 1870”, cum îi numea Thibaudet, Artaud poartă “steagul suprarealiștilor pe care stă înscris numele lui Lautreamont“, refuzând să creadă în arta condusă de canoanele societății. “Nu mi se va da crezare/ și chiar de aici văd ridicările din umeri ale publicului,/ dar numitul cristos nu este altcineva decât cel care/ în fața păduchelui-lat dumnezeu/ a fost de acord să trăiască fără de corp,/ în vreme ce o armată de oameni/ coborâtă de pe cruce/ pe care dumnezeu credea că de multă vreme a bătut-o în cuie,/ s-a revoltat/ și, înarmată cu fier,/ cu sânge,/ cu foc și cu oase,/ înaintează blestemând Invizibilul/ pentru a isprăvi odată cu JUDECATA LUI DUMNEZEU”.