Scrierea creativă (creative writing) este inclusă în mod oficial în programele de studii din universitățile nord-americane. La fel și în Europa Occidentală. În România primele încercări de felul acesta au fost făcute de Gheorghe Crăciun prin anii '70 la școala generală din Zărnești. Printre elevii săi de atunci s-a numărat și ulterior faimosul acordeonist Fulgerică. Însă „patriarhul” scrierii creatoare este considerat Alexandru Mușina, cel care îi învață „meserie” pe studenții de la Universitatea din Brașov de peste paisprezece ani. Nu sunt mulți cei care au condus sau conduc ateliere de scriere creatoare în România. La București, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu și Romanița Constantinescu. Liviu Papadima, în cadrul Asociației „Erudio”, îi învață să scrie pe angajații marilor companii. Nina Vasile se concentrează în special asupra liceenilor. La Cluj, pionier a fost Augustin Pop, în 1996, urmat apoi, în plan ramificat, de Ruxandra Cesereanu. Un alt centru reprezentativ în această direcție este Timișoara, unde activează Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Lucian P. Petrescu. La Brașov îi avem pe Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu și Mihai Ignat. Alina Cadariu își desfășoară activitatea la Târgu-Mureș. La mănăstirea Râșca conduce un atelier monahul Adrian Urmanov. Ar mai fi de menționat Radu Macrinici. După cum se observă, majoritatea îndrumătorilor sunt scriitori ajunși universitari, singurii care pot susține activități extra-curriculare în instituțiile de învățământ superior.

Atelierul de creative writing de la Ipotești a fost consecința câștigării unui proiect de către Ruxandra Cesereanu, membră a Centrului de cercetare a imaginarului, „Phantasma”, din Cluj. Parteneri financiari implicați au fost Uniunea Scriitorilor din România (pentru proiect a pledat Gabriel Chifu) și Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", condus de Valentin Coșereanu. La lucrări au participat treizeci și șase de persoane, componența echipelor fiind următoarea: de la Cluj, Ruxandra Cesereanu cu o trupă de studenți meșteri, printre altele, ai cântărilor folk și rock. De la Brașov au venit masteranzi și studenți conduși în luptă de trioul Alexandru Mușina, Romulus Bucur și Caius Dobrescu. Tocmai de la Timișoara a sosit Daniel Vighi. Din falanga lui a făcut parte și Lavinia Bălulescu, una dintre câștigătoarele premiului de poezie al Cărții Românești de anul acesta. Bucureștiul a avut patru trupe de asalt: cea condusă de Romanița Constantinescu, provenind de la Facultatea de Litere, apoi doi participanți la atelierul de la Râșca, apoi două studente ale Simonei Popescu, plus studenții (Laura Nicolae, Raul Huluban) de la Facultatea de Filologie a Universității „Hyperion” aduși de mine; eu însumi am venit ca învățăcel. Ar mai fi de menționat că majoritatea celor care au luat parte la eveniment au antecedente mai mult sau mai puțin serioase într-ale scrisului. Așadar, o întâlnire între profesioniști ori, cel puțin, între „recidiviști” literari.

Cum și-au dat în vileag maeștrii secretele

În prima zi ne strângem în amfiteatrul de lângă bisericuța în spatele căreia odihnesc părinții și frații lui Eminescu. Oboseala drumului este biruită de privirile furișe, de nerăbdarea de a ne cunoaște și măsura forțele. Sunt invitați să-și prezinte metodele de lucru și temele de dezbatere șefii de ateliere. Primul intră în arenă entuziastul Daniel Vighi. Vorbește cu patos despre începuturile scrierii creative în Timișoara, despre atelierul Ariergarda. Entuziasmul devine exaltare când este relatată expediția de pe Valea Mureșului soldată cu vizitarea uitatelor castele de la Odvoș și Bulci. Vorbitorul pledează pentru sincretismul artistic – scrisul este potențat de imaginile filmate. De altfel, reportajul echipei timișorene a fost difuzat la televiziune.
Urmează descrierea celor întâmplate la Râșca. Inițial, atelierul de acolo o avusese ca îndrumătoare și pe Nina Vasile care, pe lângă rescrierea de texte, practica și meditația, precum și exersarea tehnicilor de supraviețuire, cum ar fi înjghebarea de colibe. Bineînțeles, scopul activităților extraliterare era căutarea de sine, iar nu o robinsoniadă. Reprezentative pentru întâlnirile de la Râșca sunt eforturile monahului Adrian Urmanov, cel care lansează anual un concurs în vederea selectării acelora care vor fi invitați să ia parte la atelierul lui de creative writing pe poezie. Urmanov se distinge și prin tehnica scrierii nocturne, participanților solicitându-li-se să scrie câte poeme pot pe parcursul a una sau două nopți, după care versurile sunt prelucrate în comun. Se au în vedere schelete sau radiografii de poeme, de fapt „interfețe de comunicare”. Teoriile autorului poemului utilitarist au făcut oarecare vâlvă cu câțiva ani în urmă. Ideea de a scrie un poem precum ai face reclamă unui produs oarecare, în scopul mai rapidei atrageri a cititorului, este completată acum de cerința ca poetul în formare să vină cu o teorie, cu un mecanism de compoziție. Se impune să precizez că la Râșca se citește din optzeciști și nouăzeciști, dar sunt rescrise exclusiv texte ale douămiiștilor. Cei care au trăit experiența Râșca spun că nu ar fi vorba de îndoctrinare, totuși.

Literele bucureștene au produs romanul Rubik, ca urmare a atelierului de scriere creativă condus de Simona Popescu. Intenția era crearea unei povestiri ca și cum ar fi fost vorba de o față a cubului de jucărie. Romanul colectiv constă din povestiri care „absorb personaje”. Primul titlu al romanului fusese Liftiera și ghergheful, având-o drept personaj central pe liftiera care îi însoțea pe cei doritori să urce la Lăptăria lui Enache.

Al doilea atelier de la aceeași facultate este condus de Romanița Constantinescu, cea care se consideră urmașa regretatei Irina Nicolau. Cea din urmă scrisese împreună cu studenții săi romanul Arca lui Noe (un fel de „puzzle antropologic”, după cum îl numește Ruxandra Cesereanu), o scriere experimentală în care sunt incluse, de exemplu, bilețele de reproș ale mamei către copiii care nu și-au spălat vasele. Romanița Constantinescu a preluat atelierul și l-a axat pe exersarea tehnicilor naratologice. A rezultat, astfel, cartea Paupera (fabula rasa), publicată la Editura Universității din București, în care se povestește despre tanti Vitty, urmașa unei familii aristocrate care își donează statului colecția de artă. Pentru a se feri de prigoana comunistă, tanti Vitty se deghizează în cerșetoare, mulți ani rătăcind în felul acesta pe străzile capitalei. Profesoara bucureșteană consideră că scrierea creativă poate fi folosită și în scopuri didactice, pentru internalizarea conceptelor de teoria literaturii. Nu trebuie uitat nici aspectul pecuniar, căci la fel de bine pot fi învățați cum să scrie și managerii de top ai marilor companii.

La Cluj, Ruxandra Cesereanu a condus un atelier de poezie. Mai întâi s-a practicat „descuamarea tehnicii delirului” lucrându-se pe creațiile unor poeți avangardiști și suprarealiști precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Sașa Pană, Paul Păun, Gellu Naum, Leonid Dimov. Poemele obținute astfel erau comentate până la obținerea scheletului "delirului", după care acesta era rescris după o temă impusă, dar în maniera poetului studiat. Pe parcursul anului universitar 2005-2006, după publicarea manifestului delirionist, experimentele au luat o altă turnură, lucrându-se pe autori contemporani, între aceștia Nora Iuga, Angela Marinescu, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Judith Meszarosz. La Centrul de cercetare al imaginarului, Phantasma, a fost scris poemul colectiv Copilul cu sindromul Down, pe o durată de zece ore (respectivul poem este afișat pe blogul Mesmeea). Autorii scriau pe rând, timp în care celorlalți li se proiectau filme în odăița de proiecție de unde, pe vremuri, erau lansate pelicule staliniste. La unul din ateliere a fost invitat și Ștefan Manasia, al cărui scris nu are legătură cu delirionismul, tocmai pentru a oferi și alt tip de scriitură. Au urmat prozele din Anunțuri mortuare în re major (cartea va apărea în 2008), șaisprezece „ferpare” ironice scrise de Claun Grup. Un al treilea atelier de scriere creatoare a fost realizat pe muzică psihedelică, pe durata unui semestru, focalizarea fiind pe imaginea imaginea "submarinului scufundat și inundat, ca instrument de sondare a inconștientului. Și aici musai să amintesc de megapoemul Submarinul iertat, scris la patru mâini de Ruxandra Cesereanu în colaborare cu Andrei Codrescu. Două poeme în regim de jam-session a compus Ruxandra Cesereanu și cu Cosmin Perța. Din 2008 scriitoarea dorește să inițieze la Cluj un atelier de creative writing pe proză.

Pentru Romulus Bucur importanți sunt pașii poemului: cum începe, cum se sfârșește, cine vorbește în poem, cum se asigură coerența lui, de la ce pornim (imagine, asocieri: parafrază, pastișă, intertextualitate), aspectul sonor (aliterații, asonanțe, ritm, rimă) și chiar povestea relatată la modul liric. Cel care dorește să obțină un produs artistic viabil trebuie să se plaseze între inspirația divină despre care vorbea Platon în Ion și tehnica matematică expusă de Edgar Poe în Filosofia compoziției. Precum în exercițiile de kata, creatorul se cuvine să repete până când tehnica se transformă în reflex necondiționat.

Scriitorul Caius Dobrescu consideră că scrierea creatoare poate fi un bun instrument de predare a limbilor străine. Trebuie făcută apoi distincția între fictional și nonfictional creative writing. În a doua categorie intră educarea celor care lucrează în domeniul resurselor umane sau al televiziunii. Americanii au ateliere de Law and Literature, spre pildă. Prin aceeași metodă se poate îmbunătăți și contactul dintre diversele etnii conlocuitoare. Expozeul lui Caius Dobrescu este rotunjit de intervenția Ruxandrei Cesereanu, care amintește de proiectele sale de antropologie urbană narativă în care se urmărea transcrierea necenzurată a senzațiilor, a subiectivității, în urma discuțiilor cu persoane marginalizate social, bunăoară cu cerșetorii.

Scriitorul Alexandru Mușina distinge și el două tipuri de creative writing: unul de tip „clacă”, în care se creează la comun, și altul în care se respectă individualitatea fiecărui participant. El consideră că în ceea ce privește scrierea creativă se poate vorbi atât de o relație gen magistru-discipol, cât și de una prestator-client. Mușina pretinde ca discipolii săi să meargă la izvoarele culturale (a se citi Sylvia Plath înaintea oricărei alte poete doimiiste românce!). Este subliniat absurdul alianței "bunici-nepoți", respectiv alianța douămiiștilor cu șaizeciștii, sărindu-se peste optzeciști. Așadar, la atelierele sale, Mușina practică în special rescrierea poeziei optzeciste. Accentul este pus pe „meserie”, pe învățarea scrisului așa cum pictorii copiază tablourile maeștrilor (ut pictura poesis?,). Cuvântul cheie este tehnologia, care se poate învăța. Meseria scrisului trebuie exersată zi de zi. Îndemnul este al lui Heliade Rădulescu, dar cu accepție elitistă, căci părintele spiritual al lui Alexandru Mușina este Ezra Pound. De altfel, cele două Programe de pregătire ale poetului contemporan, cel scurt și cel lung (cu durată de un an și jumătate) au la bază considerațiile făcute de Pound în O retrospectivă (1917) asupra poeziei imagiste și nu numai. Tehnologia înseamnă lectură, rescriere și traducere (domeniul prin excelență al lui Romulus Bucur).

Adio, Benone, și nu mă întreba de ce!

Seara se încheie cu un atelier ad-hoc în cabana clujenilor. Ruxandra Cesereanu propune strategia din experimentul Sophiei Calle la Bienala de la Venezia 2007, Prenez soin de vous: o femeie primește o scrisoare de despărțire în care este sfătuită să aibă grijă de ea. La rîndu-i, ea trimite misiva către 107 femei, pentru a fi interpretată. Răspunsurile vor purta pecetea profesiei fiecărei respondente. Bun, carevasăzică eu compun o scrisoare de despărțire pentru un Benone, iar clujenii încearcă să o dezambiguizeze producând texte. Rezultatele sunt hazlii, teribiliste și pline de viață. Însăși Ruxandra Cesereanu scrie un text mustos. Comentez textele sub raport sitilistic, ca la un cenaclu. La sfârșit construim un cadavre exquis: o scrisoare de explicitare comună. Toți scriem câte o frază care o continuă logic pe cea precedentă. „Cadavrul delicios” are vervă – în consecință, va fi postat pe blogul Ruxandrei Cesereanu.

Alergând între poezie și proză

De joi începe practica. Misiunea mea de cronicar și ucenic constă în frecventarea celor două ateliere ținute în paralel. Asta înseamnă goană și observare rapidă. Dimineață cursanții au de ales între Romulus Bucur, poezie, și Romanița Constantinescu, proză. Romulus Bucur oferă începuturi de poeme din Lars Gustafsson, Apollinaire și Pavese etc. Se pot rescrie sau compune altele. După un timp, rezultatele sunt comentate de toți. Cerințele sunt: gradarea intensității poemului, simplitate, raportarea la cititor. Pentru dezinhibare este plimbată o hârtie pe care fiecare își scrie părererea despre textele celorlalți. Se oferă apoi finaluri model. Procesul este identic. Abia în final se va construi mijlocul creațiilor care stau să se nască.

Mă strecor afară din Sala Tronului și o iau spre marele amfiteatru. Trec printre casa lui Eminescu și cea unde a creat Horia Bernea. Când ajung, experimentul dirijat de Romanița Constantinescu este în toi. Se lucrează la construirea unei povestiri pe tiparul celor Zece negri mititei. Cadrul este un feribot. Personajele sunt numeroase. Se negociază în continuu frazele, cuvintele. De scris, scriu toți, dar pentru textul final se aleg de comun acord cele mai bune fraze. Povestirea se fabrică în etape scurte, cu minuțiozitate. O mireasă dispare, sunt căutate cadavre. Pe vapor se încinge o tarantelă. De aici și paranteza despre dansul mortului în Oltenia, unde „se joacă mortul” cu sicriul la vedere.

Cu Adam în cap și cu spaimă în suflet

După-amiaza intră în scenă Daniel Vighi și Caius Dobrescu, amândoi cu proză. Mă înființez la profesorul timișorean. Dacă în prima zi pretinsese că nu prea știe ce are de făcut, acum se dovedește extrem de exact în cerințe. Vorbește despre ritmicitatea scrisului, despre realitatea trăită și expusă prin cuvinte. Cadrul povestirii este desenat cu precizie: castelul din Bulci, care în timpul comuniștilor a devenit spital TBC. Participanții trebuie să scrie în decurs de o oră și jumătate o povestire despre Adam, polonezul care a fost gardian la un lagăr hitlerist, apoi s-a ascuns la Bulci. Mai precis, momentul de start este dimineața de 10 aprilie 1962, ora 10. Peste două ore personajul va fi arestat de autorități. Intriga se va întinde pe cele două ore din intervalul menționat. Precizate sunt și modelele epice acceptate în imaginar, dar și cele neacceptate. Se enumeră apoi câteva formule scriptice, persoanele și timpurile la care se poate face narațiunea. Dintre aceste formule oferite fiecare va trage la sorți una. Istoria completă a atelierului este oferită pe site-ul www.danielvighi.ro. Fiecărui participant i se permite să iasă „cu Adam în cap”; important e să se înapoieze cu o povestire pe care o va citi spre judecare.
Ies și eu cu Adamul capului meu și mă îndrept către celălalt atelier, unde Caius Dobrescu vrea să găsească esența intellectual thriller-ului (Eco, Dürenmatt). Cursanților li se cere să aibă în vedere contractul cu cititorul ingenuu sau sofisticat. Se discută și despre falsa tensiune din pulp-fiction, unde mecanismul narativ e la vedere. Verbul de bază în redarea tensiunii și a senzaționalului este to sniff, adică "a amușina". Cei prezenți vor scrie scurte episoade pornind de la câteva situații de bază: descoperirea dovezii incriminatorii (genul forensic), fuga pe scări, ciocnirea între două mașini, black-out-ul etc. În final textele sunt citite și comentate de cei prezenți.

Disciplină și cadență versus plonjări în valurile inconștientului

Vineri sunt de față la atelierul de poezie al lui Alexandru Mușina. Se începe cu un adevărat curs de poezie modernă, în care se pune accentul pe „precizia psihologică” cerută de Ezra Pound. Se amintește că Rimbaud vedea poetul ca fiind Savantul Suprem. Discutate sunt și opiniile lui Hlebnikov cu privire la limbajul transrațional, dar și cele ale lui Pound referitoare la creativitatea implicită a limbii și a mediului. Scriitorul trebuie să știe să asculte. Cursanții primiseră cu o zi înainte poemele care trebuiau rescrise, dar și Breviarul poetului tânăr, scris de șeful de atelier, alături de O retrospectivă, textul lui Pound – cadou. Se remarcă abaterea semnificativă de la poemele propuse, semn al dificultății de a accepta disciplina care se impune pentru a învăța „meserie”.

Accesul la atelierul condus de Ruxandra Cesereanu a fost restricționat, întrucât intenția a fost realizarea unei semi-transe pentru a scrie texte pe muzică. Participanții și-au căutat un plasament energetic în amfiteatru și au scris texte de orice tip, pe o perioadă de o oră. Intenția supraliterară a fost marcată de fundalul sonor asigurat de muzica formației Van der Graaf Generator. Abia în a doua parte a zilei am avut ocazia să asist la comentarea textelor produse, unele extrem de incitante.

Istovire creativă. Despărțire printre nuferi

Lucrările și dezbaterile s-au încheiat cu un cadavre exquis (de bună seamă aveugle), în sensul că fiecare participant a contribuit la poem fără să vadă ceea ce au scris cei de dinaintea lui. Tema poemului, votată de majoritate, a fost istovirea. Ultimul pas al atelierului de creative writing de la Ipotești a fost redactarea unui document adresat presei și Ministerului Educației Naționale, prin care se propunea includerea scrierii creative în curricula universitară.

Sâmbătă, înaintea de plecarea în trepte a grupurilor, ne decidem pentru o drumeție până la lacul lui Eminescu. Drumul ni se pare lung după zilele de încordare creativă. Trecem pe lângă o biserică și Caius Dobrescu exclamă: „ce cimitir plăcut!”. Dibuim, în sfârșit, cărarea pietruită ce taie pădurea înspre lac. Așa cum remarcă cineva, junele Eminescu trebuie să fi știut vreo scurtătură, nu degeaba spunea el pe lângă plopii fără soț, iar nu printre ei. Pădurea e încă verde, dar în frunziș au apărut și petele roșcate. Elevii din Botoșani au fixat pe copaci cuiburi pentru păsări, precum și o tăbliță cu drepturile zburătoarelor. Îl rețin pe cel mai important: dreptul păsărilor de a zbura în stoluri. Odată ajunși pe malul lacului, Alexandru Mușina se întinde la niciun metru de frunzele nuferilor și se miră cum putea ieși dintre trestii mult adorata iubită eminesciană. Caius Dobrescu privește spre insula din mijlocul lacului și declară că ar bea o cola. Își revine rapid și îl întreabă pe Romulus Bucur dacă se poate juca baschet folosind mișcări de tai-chi. Chestionatul răspunde că tai-chi-ul este susținut de chinezi pentru a fi inclus pe lista sporturilor olimpice. Ruxandra Cesereanu fură sufletele celor prezenți cu ajutorul aparatelor de fotografiat. Deasupra grupului un roi de țânțari se zgribulește în zeci de forme.

NB. În fotografia făcută de Laura Niculae, apare interirorul casei părintești a lui Eminescu, reconstruită.