Cunoscută mai ales pentru volumele sale de dialoguri cu scriitori români (cinci la număr), publicate sub titlul Scris și descris, Iolanda Malamen este autoarea mai multor volume de poezie, printre care, Stare de grație, O piatră albă pe o piatră neagră, Îngerul coborât în stradă, și a romanelor Eu, meseria de călău și melancolica regină, Casa Verdi, Felipe și Margherita, Scrisoarea lui Lavoisier și Alice în țara crimei.

Recentul roman Antoniu și Kawabata (Cartea românească, 2007) surprinde printr-o stilistică perfectă ce nu are nimic de-a face cu artificialitatea, calofilia netranzitivă sau autismul limbajelor ce-și anulează reciproc efectele expresive. E pur si simplu un roman scris foarte atent, fără asperități, a cărui miză nu are legătură totuși cu forma, ci cu modalitatea de a întemeia o lume noua derivată din cea reală, foarte ușor recognoscibilă.

Iolanda Malamen recurge la un artificiu: lumea văzută prin ochii a doi cerșetori. Cititorul se confruntă, astfel, cu mai multe registre, cu mai multe fațele (urmărite simultan) ale unuia și aceluiași lucru, ființa umană. Deși nu este exprimată în carte în mod direct nici o interogație de genul ce este omul?, totuși, ceea ce reprezintă personajele volumului de față are mare legătură cu destinul sinusoidal, accidentat al omului. Traiectoria lui Antoniu este spectaculoasă și, în sens dostoievskian, exemplară pentru capacitatea individului de a trăi mai multe existențe, diametral opuse, pe parcursul unei singure vieți.
Protagonistul, un intelectual autentic, absolvent de filologie, bun cunoscător al mai multor domenii umaniste eșuează voluntar în mizeria cerșetoriei și a vagabondajului. Vorbim despre un anumit tip de libertate, despre transpunerea unor viziuni intelectuale în viața fizică. O dezamăgire profundă și vinovăția de a fi ceea ce este îl împing pe Antoniu către negarea brutală a sinelui. Dar devenit cloșard, el se transformă simultan și în povestaș. Toate cunoștințele lui, toată filosofia asimilată prin studiu, toate romanele citite nu puteau să rămână pur și simplu depozitate în memorie și atât. Ele trebuiau spuse, împărtășite cuiva. Așa s-a născut practic Kawabata, un cerșetor de rând, căruia Antoniu îi dă o nouă identitate, numindu-l astfel, după celebrul scriitor japonez cu același nume: „sigur, nu Kawabata putea fi cel mai potrivit receptor al istoriilor lui, dar smerenia bătrânului în fața șuvoaielor de fraze, faptul că asculta fumând în liniște sau bând, îi dădea lui Antoniu o senzație de bine. I-a spus Kawabata din prima clipă, și nici astăzi nu știe cum îl cheamă cu adevărat. L-au impresionat ochii lui asiatici, tăietura japoneză a ochilor și felul răstit în care pronunța cuvintele când vorbea. Și cum scriitorul fusese prin anii ’70 una dintre marile lui preferințe literare, numele a venit dintr-odată spontan”. Actul de a povesti e unul vital. Existența celor doi, mizeră și rușinoasă, are un suprastrat apropiat de sublim. Cerșetoria și vagabondajul funcționează ca un fel de laborator alchimic. Prin poveste percepția lucrurilor se modifică. Din acest motiv putem vorbi despre o lume nouă, distinctă, pliată perfect peste cea reală.
Foarte multe dintre semnificațiile romanului își au originea sau se sprijină pe construcția narativă. Avem de-a face cu un tip special de omnisciență auctorială. Scriitoarea ne spune totul despre protagoniști.
Cititorii au acces nelimitat în lumea viselor acestora (redate în italic), doar ei știu ce gândește un cloșard în momentul în care este apostrofat în treacăt, pot scormoni prin trecutul uitat al protagoniștilor din a doua linie. Există o distanță uriașă între felul în care personajele ajung să se cunoască între ele și realitatea ființelor lor. Întreg capitolul doisprezece este un „dialog” între un individ considerat surdomut și o măturătoare de stradă. Iolanda Malamen transcrie vorbele interioare ale celui care nu poate doar să se exprime. Fraze ample, rafinate ce dovedesc existența unor sentimente complexe, precum și un pronunțat simț al observației sunt reduse, în percepția partenerei de „conversație”, la un simplu „Îîîî! Îngî, îngă”. Măturătoarea crede că monologhează în prezența „oligofrenului”, dar realitatea lecturii dovedește contrariul. Mai mult și mai multe spune cel ce tace și asistă aparent pasiv la niște confesiuni pe care oamenii și le fac de regulă doar în prezența celor despre care ei cred că nu-i pot auzi. Cel perceput ca surdomut înregistrează ce vede și aude, totul transformându-se în discurs interior.

Ar mai fi multe de adăugat în legătură cu volumul de față. Mai există și alți protagoniști (Ben, Plăcințica), bine conturați și cu un roluri determinante pentru desfășurarea narativă. Dar nu vom povesti ce se întâmplă cu fiecare în parte. Vom mai spunea doar că Antoniu și Kawabata este cartea altei cărți, ce se scrie încet, încet, pe măsură ce este trăită, cea a lui Antoniu, rod al celor două vieți diametral opuse, unite doar printr-o linie foarte subțire. Linia dintre realitate și ficțiune.