Prozatorul japonez care a fascinat lumea, Haruki Murakami, își demonstrează în “Underground” capacitatea de a sintetiza informațiile și de a oferi revelații, înțelegând fondul problemelor și descoperind noi unghiuri de abordare. Concentrându-se asupra atacului cu gaz sarin din 20 martie 1995 din metroul din Tokio, unul dintre cele mai șocante atentate din istoria umanității, Murakami pătrunde adânc în tenebrele fanatismului religios, analizând poziția sectei Aum și definind astfel un context polemic general pe care cu toții îl resimțim din plin.
Abordarea metodică a scriitorului japonez îl va fascina pe cititor, care primește informația din foarte multe surse și este lăsat să discearnă. Echilibrat, Murakami susține pe rând ambele cauze, înțelegând motivația atacatorilor însă în același timp condamnând gestul. Mărturiile victimelor sunt urmate de cuvintele membrilor Aum, transformând carte într-o călătorie inițiatică, la capătul căreia cititorul va rămâne uimit de perspectivele care i se deschid. Murakami ne obligă să medităm asupra sistemului, să reanalizăm conceptele fără rețineri. S-ar putea să descoperim că salvarea nu vine de unde ne așteptăm noi: “Oamenii din lumea întreagă văd religia ca pe o salvare. Dar, în cazul în care religia rănește și face victime, unde mai e salvarea? Pe când vorbeam cu Shizuko, m-am uitat de mai multe ori fix în ochii ei. Oare ce văd ochii aceia acum? Ce era licărul aceia din ei? Cândva o să se facă bine și o să vorbească fără probleme. Atunci aș vrea să o întreb: “Ce ai văzut în ziua aia?” Dar va mai dura ceva. Întâi va merge la Disneyland. Excursia la Disneyland. Prima destinație.”
O mostră de tehnică jurnalistică rafinată, “Underground” este roman și în același timp carte istorică. Mărturiile emoționante prezintă realitatea acelor clipe de groază, în care nimeni nu știa ce se întâmplă. Fanaticii Aum au eliberat gazul sarin fără să fie conștienți de efectele pe care acesta le va produce. La fel ca în orice organizație extremistă construită prin imaginea unui lider providențial, lipsa de informații este o problemă esențială. Nimeni nu știa exact ce trebuie făcut, iar victimele și atentatorii au realizat foarte repede că sunt singuri, în fața unui tunel întunecat.
Murakami pleacă de la atentate pentru a interoga conștiința japoneză, încercând să găsească cauzele acestui masacru. Fără tabuuri, cartea prezintă o lume aflată în căutarea unei identități, un univers sfâșiat între Orient și Occident, între tradiție și o dezvoltare hyperaccelerată. Japonezii nu știu ce se întâmplă cu ei, pentru că au fost obligați să preia simboluri și atitudini străine. Cartea ne invită să descoperim singuri discrepanțele dintre suprafață și esență. Putem importa simboluri, putem încerca să ne transformăm în idolii noștri. Problema va rămâne însă întotdeauna atitudinea: “Nimic. Toți erau super liniștiți. Nu spuneau nimic. Nu aveau nicio reacție. Am trăit un an de zile în America. Dacă s-ar fi întâmplat un lucru asemănător acolo, s-ar fi creat o adevărată hărmălaie. Toată lumea ar fi țipat: “Ce se întâmplă?” și toți ar fi căutat împreună cauza. M-am gândit mult timp la lucrul ăsta.” (Nakayama Ikuko, 30 de ani, victimă pe linia Marunouchi)
Concentrându-se asupra aceluiași nucleu de întrebări, interviurile descriu gradat experiențe. De la cei care nu rămas cu sechele până la cei paralizați și la rudele celor morți, spectrul sarinului apare obsesiv în mărturii, alături de eterna întrebare, de ce… În fapt o încercare de înțelegere, cartea ne prezintă drama unui popor care se credea de neatins și care a descoperit brutalitatea mocnită, izbucnirea violentă. Spaima resimțită de locuitorii orașului Tokyo a generat o undă de șoc în întreaga lume, aducând încă o dată în prim plan problema fanatismului. Nu poți lupta cu cei care sunt capabili în orice moment de sacrificiu, pentru că nu îi poți explica unui om gata să moară ce mult înseamnă viața.
Fin observator, Murakami își lasă personajele să se desfășoare, mulțumindu-se să ghideze din umbră și să tragă concluzii, pe care însă nu încearcă să le impună. Lumea tenebrelor este dezvăluită treptat, însă fără menajamente. Mărturiile victimelor nu sunt cosmetizate, iar Murakami ne lasă astfel să descoperim teroarea care invadează ființa, imaginea spectrală a morții transcendând volumul, zugrăvind o față ascunsă a lumii. Sistemul japonez, considerat infailibil, a clacat, iar atunci oamenii au început să își pună întrebări. O societate care funcționa perfect, cu precizia unui ceas elvețian, a înțeles dintr-o dată că ritul nu poate înlocui esența, a înțeles că nu întotdeauna idealurile îți aparțin: “În acest caz, cum rămâne cu tine (folosesc persoana a doua, dar mă includ și pe mine)? Nu i-ai oferit cuiva o parte din tine (un lucru) și ai primit înapoi o “poveste”? Oare nu am încredințat o parte din noi și Sistemului? Dacă este așa, oare Sistemul, la un moment dat, nu ți-a cerut în schimb un lucru “nebun”? Oare procesul tău de individualizare va ajunge într-un punct corect? Povestea este într-adevăr a ta? Visul tău este într-adevăr al tău? Oare atunci când se va transforma în coșmar, nu va fi visul altcuiva?”
Aducând laolaltă personalități diferite, Murakami creionează un mozaic al trăirilor, o carte în care fiecare dintre noi se va regăsi. Tăcerea, suferința, moartea, bucuria revederii, sechelele, toate sunt elemente reale ale unei tragedii imposibil de ignorat. Fanatismul religios se poate materializa oricând și împotriva noastră, iar fiecare om poate deveni la rândul său o victimă. Nu poți împiedica suferința, însă poți învăța din experiențe, poți descoperi mecanismele ascunse care fac ca presiunea din cadrul unei societăți să izbucnească violent. Shoko Asahara, liderul Aum, nu trebuie considerat un monstru, la fel cum nici incidentul nu trebuie asimilat unei izbucniri de moment. Furia modernă acționează metodic, iar societatea nu trebuie să condamne, să urle în disperarea clipei, ci să înțeleagă și să accepte o parte din vină.
Murakami încearcă să ne ofere în “Underground” o viziune generală, obiectivă, fără să se lase atras în vortexul acuzării. El a vorbit atât cu victimele sectei Aum cât și cu membrii acesteia, dorind să înțeleagă imaginea reală, ascunsă în spatele vălului impus adesea de categorizarea sectei ca simplă mostră de fanatism. Deși se distanțează clar de ororile comise, pe care le condamnă, Murakami încearcă să înțeleagă doctrina Aum de pe o poziție scolastică, folosindu-se de ajutorul unor specialiști. De multe ori aceștia au cinismul necesar unei înțelegeri adecvate: “După ce termin de meditat, am poftă de o masă bună (râde). Cu alte cuvinte, oamenii obișnuiți au capul plin de alte gânduri: cum stau cu câștigurile, taxele, prin urmare nu au nevoie de religie. Se concentrează pe partea cealaltă. Trăim fără să ne legăm prea mult de “spiritualitate”. Am exagerat puțin. Oricum, ne prefacem că medităm, dar suntem atașați de multe lucruri și nu prea merge. Pe când cei din Aum (sau cei care au fost în Aum) nu pot face față dorințelor telurice.” (Kawai Hayao, doctor psihiatru)
Completând cartea cu un eseu dedicat alienării individului modern, Murakami ne oferă o imagine de ansamblu, încercând să explice cauzele atentatului și descriind o lume nouă, accelerată, o lume în care vechile principii nu mai pot funcționa. Nu putem să îl contrazicem pe autorul japonez, care mizează pe evenimentele sângeroase pentru a justifica alegeri de viață și pentru a ne convinge că există întradevăr probleme, care nu pot fi rezolvate decât prin dezbateri aprinse și printr-o reformulare principială. Valorile nu pot rămâne aceleași, pentru că oamenii care nu se schimbă de-a lungul timpului alunecă în fanatism. O invitație la luciditate, “Underground” este o demonstrație de jurnalism autentic, o incursiune în lumea violenței. Următorii putem fi chiar noi: “Poate că se gândesc mult mai serios la unele lucruri. Poate că au inimile rănite. Nu pot să-și mărturisească sentimentele celor din jur și au probleme. Nu găsesc o modalitate să-și exprime cu măiestrie sentimentele, oscilând între sentimentul de mândrie și de inferioritate. Pot fi chiar eu. Poți fi chiar tu. Peretele acesta care desparte viața cotidiană de cultele religioase încărcate de periculozitate este mult mai subțire decât ne închipuim noi.”
Evitând clișeele specifice acestor drame, Murakami reușește să prezinte fapte autentice din perspectiva povestitorului, oferind întâmplărilor o aură aparte. Nu de puține ori ai impresia că ai alunecat prin fanta dintre lumi specifică prozatorului japonez. Însă acesta te aduce imediat înapoi, amintindu-ți că de data asta totul e real. O carte halucinantă prin realismul ei brutal, o lectură necesară pentru orice om care vrea să înțeleagă lumea din jurul său. Sistemul nostru nu va reuși niciodată să rezolve toate problemele. Apariția atentatorilor este un proces firesc, natural, o opoziție necesară sistemului de multe ori înăbușitor. Nu vom scăpa ascunzându-ne fața în mâini. De data aceasta, pericolul este nevăzut. Trebuie să reținem însă, undeva, în adâncuri, se naște chiar acum încă un Asahara...








Bibliografie

Haruki Murakami – Underground – Polirom – 2008