Iată cum Aurel Pantea devine percutant, când scrie scurt, fără bucle prea bulbucate în jurul sâmburelui poeziei. Volumul Negru pe negru (alt poem), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, continuă un alt volum de-al său, Negru pe negru, din 1993. Ciudată gravitarea aceasta în jurul identității cromatice, respingând efectele speciale obținute prin contrast. Versurile sunt adesea grupate în distihuri sau terține polizate până la a ajunge sentințe. Se renunță la titluri, la discursivitatea verbioasă, dar mesajul e puternic, concret. Acestea mi se par marile calități ale volumului: economia de mijloace și formularea clară a gândului poetic sau conturarea fermă a decorului.

Un decor sec, pustiit, ca în pictura metafizică, generând în jurul său un halo pulsatil ce hipnotizează cititorul: „Vocea care a ieșit din ea/încă o așteaptă//Moartea e lungă/și cuvintele toate sunt duse,//ceva ca o cazarmă în care timpul/fumează chiștoacele soldaților plecați,/așteptându-și conceptul”. Ingredientele sunt timpul, moartea, blocarea limbajului și retragerea în muțenie. Conceptele sunt plasate în comparații metaforice, care le dau o concretețe surprinzătoare. Nu numai că arta lui Aurel Pantea nu plictisește, dar reușește să surprindă fără să apeleze la șoc ori la găselnițe. De multe ori tematica este apropiată celei shakespeariene, din cunoscutele sonete baroce: „Și timpul nu va mai dura, și se va despărți/de sine, și va rămâne sinele său, și acolo se va urla/într-o imagine mare,//acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, în cele din urmă,/acceptă, stă cu sinele său încărcat de sâni”. Lipsa de contrast cromatic pe care o anunță titlul este susținută de un continuu understatement apocaliptic. „Am putea fi materia unei priviri dezintegrate”, bănuie poetul, iar aceeași bănuială privește și limbajul: „mama limbajului se dă bețivilor, drogaților,/politicienilor,/marea prostituată cu uterul sfârtecat, dezarticulata/șiroind de interjecții”. Dacă Poemul de carton al lui Bogdan Ghiu prezicea inflația de cuvinte, în defavoarea comunicării reale, aici limbajul se contractă, nesuferind rostirea întâmplătoare: „Să fii de o parte sau de alta a limbajului,/când el este lucrul perfect, fără față și spate,/lucrul absolut transparent, ce te poate elimina/dintr-o foarte simplă greșeală”. Așadar, o nouă fază lingvistică, una esențializată până la geometrizare: „Limbajele își ridică fețele/din mâluri pentru alte răsărituri semantice”.

Timpul-rostirii odată abrogat, sunt condamnate și „lumina antropofagă” și „amoralul estetism”. Rămâne timpul golit de evenimente, eventual umplut cu relatări despre vid: „stau cu moartea în gură/și vorbesc în neștire”. Poetul prevestește un eon al postlimbajului, în care feminitatea, conservată etilic, visează (re)nașterea comunicării: „marile femele, mamele,/în lenevii, gravidele, în alcooluri, visează limbajul”. Este o strategie anti-textualistă concretizată în încălușarea emitentului: „Să stai în opacitate, în ăla care nu mai zice nimic, în/mut, chiar așa,/ să stai în mut”. Vinovată de degradarea limbii adamice până la stadiul de logoree ar fi imaginația: „a dat imagini/a băgat texte despre ea, băga-o-aș în mă-sa de/imaginație, a băgat texte, iar acum/stai în mut, în limbajul ce absoarbe toate sintaxele,/stai în mut și speri în Domnul”.

La prima vedere, superficială, poetica aceasta ar avea implicații religioase. Un jurământ al tăcerii, în vederea perfecționării rugăciunii inimii. Doar că poetul este furios pe cei care au ratat limbajul, cheltuindu-i valențele pe fleacuri. Limbajul a fost compromis, deci toate emoțiile și aspirațiile au fost poluate. Ne-am înghițit limba, stăm pe întuneric într-un „timp coclit”, iar Mesia, Fiul Rostirii, nu face decât să dezvăluie dimensiunile dezastrului: „salvatorul aprinde lămpi vechi, încât ni se văd toți prizonierii”.