„În timpul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a comis ceea ce experții internaționali consideră drept cel mai mare genocid din istorie, ucigând peste un milion de oameni din populația sa minoritară de etnie armeană. De atunci și până astăzi, Turcia a negat necontenit acest genocid.” Venim în acest material cu câteva consemnări referitoare la acest eveniment tragic din istorie, după un film documentar de televiziune, prezentat de Viasat History. Poate e redat în film un trecut meritat a fi șters definitiv din memorie, dar acest lucru se poate rezolva dacă „Marele Rău” („Metz Yeghern”, în lb. armeană) prin care a trecut această națiune va fi considerat ca oricare eveniment istoric nenorocit ce nu trebuie să se mai repete. Naratorii documentarului sunt actori celebri, care au aici un rol în care nutresc o glorie dincolo de gloriile academice cinematografice: Julianna Margulies, Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney și Orlando Bloom.
În zilele noastre, armenii mai sunt între șase și șapte milioane, circa jumătate din ei fiind situați într-o mică țară, în nordul Iranului. Restul se află în diaspora. Armenii sunt un popor străvechi, născut în Anatolia, în urmă cu circa 2.500 de ani. Ei au fost primii care au adoptat creștinismul ca religie oficială, în anul 301 d. Hr., chiar înaintea Imperiului Roman. Au propriul lor alfabet și o limbă specifică, iar de-a lungul secolelor au dobândit o bogată tradiție culturală.
În secolul XV, patria armenilor a fost înglobată în Imperiul Otoman, un imperiu care, la apogeu, s-a întins dinspre Marea Caspică până la Viena. Acest imperiu era organizat într-un sistem de „millet”-uri, după care fiecare popor, fiecare grup religios, armenii, evreii, grecii etc. aveau propriul millet, propria comunitate religioasă. Sultanul le dădea dreptul să se autoguverneze în mod limitat, ei având datoria să fie loiali sultanului, să achite tribut, să nu se răscoale. În această situație, musulmanii aveau mai multe drepturi decât cei care nu le împărtășeau credința lor religioasă. Iar aceștia nu erau alții decât armenii, grecii sau evreii. Cine se supunea regimului impus o ducea bine. Armenii, mărturisește unul dintre interlocutorii documentarului, s-au conformat. Minoritățile nemusulmane erau definite legal ca «necredincioși». A fi «necredincios» nu însemna că erai exilat, dar erai supus unei structuri sociopolitice și juridice diferite. Armenii aveau drepturi limitate în fața justiției, plăteau impozite mai mari decât musulmanii și nu erau admiși în armată și în administrație.
Spre sfârșitul secolului XIX, situația grea a armenilor s-a acutizat, iar ceștia au început să ceară schimbarea situației lor, punând în mod repetat clasei politice întrebarea: „Pot creștinii și musulmanii să fie egali în cadrul Imperiului Otoman ?” Răspunsul era mereu negativ, Sultanul însuși fiind preocupat să stopeze orice asemenea reformă. Cine nu era cu el, era împotriva lui… Tot mai mulți armeni militau pentru egalitate în drepturi, iar acțiunile lor erau stopate de Sultan, care a recurs în cele din urmă la trupele de cavalerie pentru a înăbuși eforturile reformatoare ale armenilor, masacrând zeci de mii de oameni, acțiuni cunoscute în următorii ani ca „masacrele hamidiene”. Era începutul unui atac deschis asupra poporului armean, în urma cererilor de dreptate socială și de schimbare politică. Sultanul și-a dobândit, în această violență a anilor 1890, oprobriul întregii lumi, porecla de „Sultanul Sângeros” și statulul de conducător slab al unui guvern slab, care recurgea la instrumente represive pentru a păstra controlul asupra populației. Această violență represivă duce la așa-numita „violență habituală”, la o cultură a violenței, în care aceasta apare ca „justificată”. Conform surselor diplomatice germane și franceze, circa 200.000 de persoane au fost ucise între 1894 și 1896 în aceste masacre asupra armenilor. Dar aceste estimări pălesc în fața a ceea ce avea să urmeze.
În 1908, o nouă forță politică a venit la putere în Imperiul Otoman: Junii Turci. Prin lovitura lor de stat, au reușit să-l facă pe Sultan să abdice. Junii Turci constituiau o organizație de tip umbrelă. Ei credeau că viziunea lor era reformatoare față de cea a Sultanului înlăturat. Era vorba de introducerea unor schimbări în favoarea creștinilor. Astfel, armenii urmau să fie admiși în serviciul militar, ceea ce i-au bucurat. Dar, bucuria lor avea să fie de scurtă durată.
În anii 1912 și 1913, țările creștine din zona Balcanilor, Grecia, Serbia, România și Bulgaria au acționat militar pentru a se desprinde definitiv de influența otomană și au reușit să aducă, pentru prima dată în istoria lor recentă, imperiului otoman o înfrângere majoră. În două săptămâni, turcii au pierdut 75% din teritoriile lor europene. Teama de colaps a reprezentat apoi elementul fundamental al naționalismului turcesc. De atunci Anatolia constituia pentru aceștia ultimul spațiu vital ce trebuia păstrat cu orice preț, orice acțiune a lor în păstrarea cestui ținut considerând-o legitimă. Din fostele teritorii ale imperiului soseau valuri de refugiați musulmani care au sporit naționalismul turc și animozitatea împotriva creștinilor. Aceștia pierduseră tot, mureau de foame și nu aveau locuințe, iar statul era incapabil să-i ocrotească. Astfel s-a născut ideea că musulmanii erau prigoniți de creștini. Au apărut și masacrele, degenerate apoi în genocid. Ismail Enver, membru proeminent al guvernului turc spunea în acest context: „Toate ororile înfăptuite de inamic, unele chiar aici, în Istanbul, ne fac să înțelegem ce au pățit bieții musulmani aflați departe. Mânia noastră e tot mai puternică și cere răzbunare, răzbunare, răzbunare ! Nu există un alt cuvânt.”
După înfrângerea din Balcani, aripa naționalist-radicală, Junii Turci, a preluat cu forța controlul total asupra guvernului otoman. În 1913, a luat ființă „Comitetul pentru Unitate și Progres”(CUP), iar Talaat, care urcase constant în ierarhia partidului, a devenit ministru de interne. Enver, un soldat energic și dinamic, cu mari ambiții de tip napoleonian, a devenit ministrul apărării, iar Gemal a ajuns în postul de ministru al marinei. Aceștia trei uniți, au creat o coaliție în 1913. Comitetul pentru Unitate și Progres a adoptat o ideologie naționalistă, a cărei prioritate consta în crearea unei „patrii turcești” în Anatolia, sloganul ei fiind „Turcia pentru turci”.
O dată cu izbucnirea războiului ruso-german, în august 1914, guvernul turc trebuia să ia o decizie. Enver Pașa, în special, voia o alianță cu Germania, cu ajutorul căreia să reușească extinderea spre est a Imperiului. Rusia fiind inamicul principal, Turcia visa la cucerirea Caucazului și a Asiei Centrale, și la unirea acelor populații într-un imens imperiu turcesc. În decembrie 1914, turcii, conduși de ministrul de război Enver Pașa, au atacat Rusia la Sarikamiș. O eroare strategică: otomanii au fost învinși, spulberându-le speranța de a crea un imperiu unit. În rândurile celor 120.000 de soldați ruși, care au pătruns apoi în imperiu, se afla un contingent de circa 6.000 de armeni ruși, dar erau și armeni otomani, dezertați din armata turcă. Liderii turci s-au înfuriat când au aflat că aceștia au luptat de partea rușilor. Armenii au început să fie considerați o amenințare la adresa statului. Au fost dezarmați toți armenii. Enver chiar îi acuza pentru înfrângerea de la Sarikamiș. Dezarmați, armenii au ajuns în batalioane de muncă forțată. Adunați laolaltă și segregați, ei au sfârșit prin a fi masacrați. Aceasta a fost prima etapă a genocidului armean.
Pe 14 aprilie 1915, guvernul otoman a arestat circa 250 de intelectuali și lideri culturali armeni din Constantinopol, deportându-i într-o închisoare unde mulți dintre ei au fost uciși, iar ceilalți au fost torturați. Unul dintre interlocutorii documentarului relatează: „La fel cum bărbații buni de muncă fuseseră uciși de soldații otomani în iarna anului 1915, tot așa elitele intelectuale au fost eliminate în primăvara aceluiași an. S-a întâmplat în Harput, în Van, în Diarbakir, în Bitlis și peste tot, prin eliminarea unei întregi generații de intelectuali.” Iar o interlocutoare menționează: „Într-un genocid, dacă izolezi intelighenția, adică elitele intelectuale și spirituale ale grupului-victimă, poți mult mai ușor apoi să elimini restul populației, acea parte neorganizată și lipsită de lideri a unei națiuni. Și exact așa s-a și întâmplat.” Alt aspect al genocidului comis asupra armenilor l-a constituit adoptarea unei legislații de urgență, care legitimau guvernul să aresteze și să deporteze populație armeană din toate orașele și satele imperiului. Ordinele de deportare veneau de la guvernul central din Constantinopol către autorițățile locale care coordonau activitatea poliției. Prin afișe, armenii erau înștiințați că trebuiau să plece. Alteori erau convocați să se adune într-un loc unde, înconjurați de poliție, erau apoi încolonați și scoși din orașe. Armenilor li se spunea că sunt luați de acasă pentru a fi reașezați în alte localități, neprecizate, ale țării.
Armenii au fost deportați din tot Imperiul Otoman. Dar nu deportarea lor era scopul urmărit, se spune în documentar. „În mod oficial, i s-a spus exil sau deportare. În realitate, a fost un marș al morții. În mod intenționat, oamenii erau obligați, sub escortă, să meargă pe jos distanțe epuizante. Nu erau conduși să meargă pe drumuri, ci peste munți, uneori în cercuri, pentru a-i osteni. Nu aveau voie să se odihnească, nici să bea apă când le era sete. În acest fel, cei mai slabi din fiecare convoi mureau primii: bătrâni, copii, bebeluși, dar și femeile gravide și cele care nășteau în timpul deportării.” Se spune că atâția morți au fost aruncați în apele Eufratului, încât râul devenise roșu de sânge. Mulți săreau și se înecau benevol, pentru că nu mai suportau chinurile și tortura. Iar guvernul le promisese că nu vor păți nimic rău în aceste acțiuni…
Un rol central în aceste masacre și deportări l-a jucat așa-numita „Organizație Specială”, condusă de dr. Behaeddin Shakir, considerat un fanatic al CUP, care se devotase planului de exterminare a armenilor prin crearea unor unități mobile ale morții care să-i extermine pe toți armenii din Imperiul Otoman. „Era o aripă militară secretă, care acționa clandestin, compusă din asasini, pistolari, militari etc. care depuseseră un jurământ special, de loialitate absolută față de vârfurile ierarhiei partidului Junior.” Această aripă clandestină, se menționează în documentar, a început să organizeze echipe ale morții compuse din membri ai triburilor caucaziene, din lumpenproletariat, din lepădături ale societății, din pușcăriași special eliberați, care au început să atace convoaiele cu deportați armeni, masacrându-i în mers sau atunci când acestea erau staționate pe alocuri. „Genocidul a fost ordonat de sus. Dar în multe privințe a fost ceva dezorganizat. O dată cu înmulțirea convoaielor, până și oamenii simpli s-au implicat. Kurzi, caucazieni, turci, oricine avea ceva de câștigat omorând armeni și furându-le ceea ce aveau asupra lor.” Se spune că mulți cetățeni, fie de etnie kurdă sau turcă își amintesc poveștile părinților și bunicilor despre pățaniile armenilor. Mulahii de la moschei spuneau că acești creștini pot fi uciși. Nu doar soldații, ci și localnicii omorau armeni. Unii spuneau că dacă omorai armeni suficient de mulți, porțile Iadului se transformau pentru făptaș în porțile Raiului.
Armenii au și ripostat împotriva acestor atacuri criminale. În orașul Van, în 1915, au omorât soldați turci și au ținut piept asediului mai mult de o lună. În alte trei sate au izbucnit revolte similare. Deportările și masacrele armenilor au continuat în acel an. La Trabzon au încărcat în bărci femei, bărbați și copii și apoi i-au aruncat în Marea Neagră, unde aceștia s-au înecat. În alte locuri, i-au torturat pur și simplu. „Diarbakir se afla atunci sub un guvernator renumit pentru ura sa față de creștini și față de armeni. El este unul dintre aceia care au devenit vestiți pentru cruzimea metodelor de tortură aplicate clericilor armeni, cărora li se puneau la tălpi potcoave înroșite în foc și erau dezbrăcați în pielea goală și apoi fugăriți pe străzi. În special clericii păreau să atragă ura celor care se ocupau cu torturile.” În film nu este dat numele, ci doar poza sa, iar mai departe sunt relatate acțiuni oribile legate de violarea fetițelor de șase-șapte ani, dintre care au și murit datorită agresiunilor sexuale premature.
Genocidul din 1915 a stârnit o reacție vehementă în SUA. Scriitori, lideri religioși și oameni politici ca H.L. Mencken, Ezra Pound, Th. Roosevelt, Woodrow Wilson, Rabinul Wise și W. Jennings Bryan au susținut cauza armenilor. Pentru fostul președinte Roosevelt era „cea mai mare crimă de război”. Fundația britanică „Ajutor pentru Orientul Apropiat” a trimis peste 100 de milioane de dolari pentru armenii muritori de foame. Azi această sumă ar echivala cu 1,3 miliarde dolari. Relatările presei despre masacre erau atât de ample, încât numai în New York Times au apărut 145 de articole în acel an, iar mesajul era foarte clar. Era un plan guvernamental de sistematică exterminare rasială. În Imperiul Otoman funcționau mai multe consulate americane. Ambasadorul Henry Morgenthau era la post în Constantinopol. În Alep era consulatul american Jesse Benjamin Jackson. Consulul american Oscar Heizer era în Trabzon. În Harput se afla consulul american Leslie A. Davis, care a spus: „Jos, în apă, am văzut sute de cadavre și oseminte umane. Se zvonea că jandarmii aruncaseră de pe stânci o mulțime de oameni. Ceea ce vedeam în apă confirma aceste zvonuri. În unele văi, erau câteva cadavre. În altele vedeam mai mult de o mie. Nu cred că istoria a cunoscut vreodată un masacru de proporțiile celui care se desfășura în acea regiune. Nici că a existat vreun plan mai diabolic conceput de mintea omului.” Aceasta este o mărturie directă a consulului american din 1915. Aceste informații pot fi găsite în arhivele oficiale americane. Nu sunt zvonuri la mâna a doua. Este descrierea unui masacru de mari proporții. Consulul american: „Foarte rar poți găsi o familie care să fi rămas intactă. De regulă, membrii lor au pierit de boli și de extenuare. Copiii le-au fost răpiți de triburile ostile. Bărbații au fost despărțiți de rude și au avut o soartă de nedescris, mulți fiind uciși cu ferocitate în fața familiilor și prietenilor. Cu multă precauție putem estima că au rămas în viață mai puțin de 150.000 de suflete. Se pare că, până acum, au murit aproximativ un milion de oameni.” Pentru cei care au supraviețuit marșurilor forțate, destinația era departe, în sud, în deșertul Deir Zor, din Siria.
Diplomații americani au întocmit rapoarte despre atrocități. Ele însumează circa 4.000 de pagini de mărturii despre genocidul armean. Ele se regăsesc în arhivele naționale americane. Conform Asociației Internaționale a Cercetătorilor Genocidului, peste un milion de armeni au pierit în genocidul de atunci. Alți cercetători menționează că ar fi fost 1,5 milioane de morți. Documentarul subliniază că autoritățile din zilele noastre neagă existența genocidului. O negare care durează de aproape o sută de ani.
În 1919, după Primul Război Mondial, britanicii le-au cerut turcilor să înființeze tribunale pentru crime de război. Câteva procese au avut loc la Constantinopol. Un interlocutor al documentarului: „Curțile Marțiale reprezintă un episod foarte semnificativ în istoria juridico-militară a Turciei, ca și în rezolvarea problemei genocidului. Instanțele militare turce au cercetat în amănunt această chestiune, iar sentința pronunțată încriminează Partidul Junilor Turci pentru conceperea, organizarea și înfăptuirea genocidului.” Autorii crimelor, cei trei lideri ai Junilor Turci, Talaat, Enver și Gemal, în numele legii, au fost condamnați la moarte în contumacie, ei fiind fugiți peste hotare. Moartea nu i-a iertat. Ei au fost executați pe rând în țările unde s-au ascuns.
În 1923 a fost creată o nouă Republică Turcia. Aceasta s-a delimitat complet de Junii Turci din 1915. Noul lider național, Mustafa Kemal Atatürk, condamna vechile metode, fiind nemulțumit de ele. Sub conducerea lui, Constantinopol a devenit Istanbul, un oraș occidentalizat, cu clădiri moderne. Sub conducerea partidului unic, Turcia a început să se industrializeze, revoluția socială conturându-se pretutindeni și accentuându-se deosebirile față de trecut. Prin secularism și prin adoptarea unei Constituții de tip occidental, prin introducerea alfabetului latin în locul celui arab, prin adoptarea îmbrăcăminții de tip occidental, a unui Cod civil etc., Turcia era alta față de trecut. Marea Britanie, Franța, Germania și celelalte țări din vest curtau noua Turcie, cu care doreau să se împrietenească. Aceste țări nu mai aveau niciun interes să ceară continuarea procesului în legătură cu genocidul din 1915. „Acestea au fost motive, comentează un interlocutor al documentarului, de a deveni indezirabil ca tânăra republică să păstreze amintirea onestă a faptelor comise în 1915, de aici rezultând o enormă construire, fabricare și manipulare a istoriei naționale.”
Poziția oficială de azi a Turciei față de genocidul armean, împărtășită de toți cetățenii, este una de negare activă. Isuf Halacoglu, președintele Societății de Istorie din Turcia, a relatat: „Chiar dacă acceptăm ideea că unii armeni au fost masacrați, nimeni nu discută și despre musulmanii masacrați de armeni. Nimeni nu se apleacă asupra acestui aspect. Dacă armenii au ucis și au fost, la rândul lor, omorâți, s-a întâmplat fiindcă ambele părți luptau într-un război civil.” În septembrie 2000, un diplomat turc de rang înalt a relatat în fața Congresului SUA: „Poporul turc crede cu tărie că ceea ce s-a întâmplat cu armenii nu reprezintă un genocid. A fost redistribuire geografică în cadrul Imperiului Otoman doar armenilor din partea de est a Anatoliei, departe de zona de război unde ei au colaborat cu armatele ruse invadatoare, cu scopul de a-și crea un stat al lor independent, acolo unde ei erau minoritari, prin epurare etnică a populației turce majoritare. Mulți armeni au murit, dar au murit și mulți musulmani.” Un comentator din documentar: „Acest evident gunoi propagandistic ar dori dumnealor să-l impună: cum că niște armeni au murit pe drum, datorită stării de război, dar că nu au fost crime sistematice, ceea ce desigur că nu este adevărat.” Alt comentator: „Turcia neagă genocidul din motive complexe, politice și psihologice. Mai întâi, deoarece este o crimă împotriva umanității, iar asta ar putea impune plata anumitor compensații materiale. În al doilea rând, Turcia este un stat naționalist mândru de realizările sale din secolul XX și nu vrea să recunoască faptul că s-au comis aceste crime teribile.” O comentatoare: „Există teama că Turcia s-ar situa definitiv în compania lui Adolf Hitler. Că o asemenea pată ar mânji obrazul țării în vereme ce Turcia încearcă să joace un rol major pe scena internațională. Un alt factor ar fi simplul refuz de a te gândi la atrocitățile comise de cei de același neam ca și tine.” Cetățeni turci de pe stradă: „Nu a existat un asemenea genocid. Turcii nu fac așa ceva. Turcii nu au comi nici un genocid.” „Nu a fost genocid. Nu mi-ar fi frică să spun că a fost, dacă ar fi fost.” „Vă spun ce am învățat din cărțile de istorie. În acele condiții, s-a făcut ceea ce era de făcut. Nu a fost genocid.”…
Asupra evenimentelor din 1915, se pot vedea oameni, turci sau armeni, care plâng în emisiuni Tv., fiindcă rudele lor au murit în acele evenimente. Niciun oficial de la ambasadele turce din SUA sau din UE nu a putut fi intervievat de realizatorii documentarului, dar li s-au transmis opinii scrise. Una din opinii: „Măsurile luate de guvernul otoman în Primul Război Mondial în privința unei părți a armenilor nu pot fi considerate genocid, în conformitate cu Convenția ONU privind eliminarea genocidului.” ONU definește genocidul ca „acțiune comisă cu scopul de distrugere totală sau parțială a unui grup etnic, rasial sau religios.” Iată ce a spus în fața Congresului american diplomatul turc de rang înalt, în continuarea discursului său, din care am citat și mai sus : „Întrebarea este de ce armenii nu se mulțumesc cu termeni ca «tragedie», «catastrofă» sau «dezastru» și insistă asupra cuvântului «genocid». Genocidul nu este în mod necesar determinat de numărul victimelor, ori de cruzimea persecuțiilor, ci de intenția de a distruge un grup. Turcii nu au nutrit niciodată sentimente anti-armene. Victimele unui genocid trebuie să fie complet inocente.”
Noțiunea „genocid” a fost creată în 1943 de către un profesor de drept de la Universitatea Yale, SUA, dr.Raphael Lemkin, evreu polonez a cărui familie de 40 de persoane a pierit în Holocaust. Lemkin s-a străduit să găsească o denumire adecvată ororilor anti-armene din 1915, dar și celor anti-evreiești din cel de-al Doilea Război Mondial. Lemkin: „Genocidul mă interesează deoarece s-a produs de atâtea ori. Li s-a întâmplat mai întâi armenilor, iar apoi Hitler a procedat la fel.” Lemkin a devenit promotorul conceperii și adoptării convenției Internaționale de Prevenire și Pedepsire a Genocidului, adoptată prin vot unanim de Adunarea generală a ONU din 1948. În pofida eforturilor lui Lemkin și ale tuturor promotorilor Convenției, Turcia își menține poziția de negare absolută a genocidului. Totuși, în ultimul timp, din ce în ce mai mulți inelectuali turci au vorbit deschis despre genocid, adeseori chiar pe propriul lor risc.
În anul 2000, prof. Berktay a acordat un interviu unui ziar turcesc: „A fost ca și cum strigam în gura mare că împăratul este gol-pușcă. Au început să mă numească trădător. «Iată șarpele încălzit la sân. Iată-l pe cel care pactizează cu inamicul. Trebuie pedepsit. Trebuie alungat de la Universitate.» A urmat o campanie de obscenități și de amenințări cu moartea. Eram un animal ciudat, un istoric care a rupt tăcerea. Editorul turc Ragip Zarakolu a trecut printr-o experiență similară publicând cartea „Armenii – Istoria unui genocid”, de Yves Ternon, la începutul anilor 1990. A fost prima carte despre genocid în Turcia. În 1994, biroul editorial a fost distrus în atac cu bombă, pierzându-se și arhiva instituției. Au urmat persecuții, arestări etc.
Eforturile armenilor de a obține recunoașterea genocidului a cunoscut și o latură violentă. Din 1975 până în 1985, două grupări teroriste armene au încercat să asasineze diplomați turci în mai multe țări. Documentarul menționează că grupările au comis peste 100 de atacuri soldate cu moartea a zeci de diplomați turci și a multor civili. Conflictele interne, oprobriul public și arestarea câtorva lideri teroriști au făcut ca aceste grupări să dispară, Turcia menținându-și poziția oficială.
În 2003, Ministerul Educației Naționale al Republicii Turcia a dat o directivă prin care elevii trebuie instruiți că genocidul nu a existat și că toate afirmațiile contrare sunt nefondate. Negarea oficială a genocidului a devenit parte a programei școlare. Dar, recunoașterea genocidului rămâne în ultimă analiză doar o chestiune de timp. Prof. Berktay: „Când se va ajunge ca în Turcia această chestiune să fie discutată și dezbătută ca oricare alt subiect, fără ca vreun punct de vedere să fie obligatoriu catalogat ca trădare, ca înșelătorie sau ca minciună a inamicului infiltrat printre noi, când va dispărea factorul emoțional și se va putea discuta, cu detașare intelectuală, ca despre orice alt adevăr istoric, vom putea spune că s-a ajuns la dezvoltarea acestei probleme.”