A vorbi despre Floarea Calotă, este ca și cum ai vorbi despre cântecul popular în esența sa: trist sau vesel, tulburător și pasional, cântec de dor și of, cu care interpreta a intrat într-o comuniune tainică, împlinindu-l cu un glas care vine din adâncul ființei și, ca o rădăcină dumnezeiască, o leagă de județul ale cărui doruri și frumuseți trec, prin ea, către lume.
Doamna Floarea Calotă, care de curând (27 martie) a intrat în cea de-a 53-a primăvară a vieții, declara unei publicații centrale:” Semnele distincte ale bilanțului meu sunt cântecele propriu-zise și cele de suflet care îmi întineresc arborele vieții cu două crengi înflorite numite Ioana și Mihai. Mă rog să îi văd împliniți, îi ajut după puteri, și sper că dintr-o altă dimensiune îi veghează și tatăl lor, scriitorul Nicolae Lupu”.

G.A. Reveniți din ce în ce mai rar în Roșiorii de Vede. Nu vă mai este dor de partea de viață lăsată aici?

F.C. Aceasta este partea tristă, eu vin din ce în ce mai rar în acest oraș. Nu din pricina roșiorenilor și nici de vina mea. Vina este a întâmplărilor vieții, care așa au avut curs. Sunt de fiecare dată emoționată, pentru că în acest oraș mi-am trăit cei mai frumoși ani ai adolescenției și tinereții, aici s-au născut cei doi copii ai mei, Ioana și Mihai, aici au învățat în primii lor ani școală. Tot aici am prieteniile cele mai solide, știut fiind că prieteniile din adolescență și tinerețe sunt cele care rezistă peste ani. Sigur că mi-am făcut și alți prieteni, pe care îi prețuiesc și îi am în sufletul meu, dar o emoție specială mă încearcă atunci când mă gândesc sau vin la Roșiorii de Vede. În oraș am început să cânt și să trăiesc cu adevărat, iar întâmplările minunate pe care le-am trăit aici mi-au conturat destinul.

G.A. Am remarcat că nu sunteți invitată la manifestări în comuna natală, Beuca?

F.C. Eu am cântat foarte puțin la manifestări directe în sat, pentru că nu am avut șansa aceasta. Trebuie să vă spun că de ani buni am reușit să-mi fac prieteni și admiratori în Germania, în special la Munchen, unde sunt teatre care apreciază și doresc cântecul nostru tradițional românesc. Am fost chiar la un festival internațional de muzică clasică, unde folclorul teleormănean a fost invitat spre a fi „sarea și piperul” manifestării. Adică după ce s-a cântat Rigolletto, oamenii au simțit nevoia să mai asculte și acel ceva inedit, spectaculos, pe care nu-l mai trăiseră, și au vrut să-l descopere prin folclorul de la noi. Nu pot fi supărată pe satul meu, unde parcă îi văd pe mama și pe tata cu palmele crăpate de muncă și arși de soare. Am fost binecuvântată cu părinți care și-au acceptat condiția dincolo de oboseală și lacrimi, ascultând fără echivoc vocea interioară a destinului. Mama muncea aproape tot timpul, era cumpătată la vorbă și niciodată n-am auzit-o spunând mai mult decât trebuia când trebuia să vorbească. Tata era altfel. Cânta și scria versuri, cu el având și o comunicare liberă și profundă. Îmi aduc aminte cum mă urca pe o masă și mă punea să cânt sau să povestesc întâmplări trăite de cei din jur, nu înainte de a pregăti publicul să mă asculte. Un public format din părinți, bunici, vecini, rude, care mi-au clădit încrederea în mine, prin acel val de admirație ce mi-l trimiteau în acele momente. Și atunci când mă întrebau ce vreau să mă fac, eu le răspundeam „ca Lătăreața”, cum era numită popular inegalabila Maria Lătărețu. Această adorație pentru un glas nepereche se datora bunicului Constandin Calotă, care avea o pereche de galene la care deseori o ascultam.

G.A. Simțiți o presiune din partea generațiilor de după 1990, care au apărut în peisajul muzical, încercând să răstoarne ierarhiile, mulți, spun specialiștii, fără har?

F.C. Muzica populară, ca și în toate domeniile vieții noastre, a suferit schimbări majore în acești ani, pentru că oamenii au înțeles greșit libertatea, chiar și cea de a cânta.

G.A. Vă referiți la kitch-ul muzical?

F.C. Da, pentru că kitch-ul ar fi putut exista și înainte într-o mai mare măsură, dar existau acele comisii care tăiau de la rădăcini răul și nu-l lăsau să se manifeste, dar cu timpul el a încolțit. Și cum astăzi lumea este liberă în a se manifesta, s-a cântat și cum nu trebuie. Dar este bine că oamenii au putut să asculte și bunul și răul ca să poată face diferența, să știe ce să aleagă. Am convingerea că după un timp, nu foarte lung, oamenii vor înceta să mai asculte și să danseze după acest gen muzical, care este numit mai mult sau mai puțin manele, dar și alte multe curente muzicale care au afectat filonul folcloric tradițional, curat. E bine ca oamenii să cânte ce și cum simt, iar ceilalți să aleagă ce cred ei că este valoros. N-am vrut niciodată să mă transform într-o persoană care le arată celorlalți ce este bun sau nu. Eu am cântat ce am simțit și voi cânta ce cred eu că trebuie transmis publicului. Sper să nu mă înșel, dovadă că am rezistat în acest sistem al concertelor, al spectacolelor de radio și televiziune, iar cea mai corectă cernere a valorilor o face timpul.

G.A. Vorbiți adesea despre lăutari, bunăoară amintindu-vă de Aurel Coman, un virtuoz al acordeonului din Roșiorii de Vede?

F.C. Nu este o taină, am spus-o întotdeauna, am o mare admirație pentru lăutari, nu mă sfiesc să o spun, pentru țigani. Nu spun romi, pentru că și ei își spun țigani, aceștia păstrând în timp, ca o credință de suflet, pe lângă cântecul lăutăresc, cântecul popular românesc adevărat; și aceasta pentru că au trăit alături de noi. Este necesar ca nepoții și strănepoții acestor mari instrumentiști să aibă punți de lansare, să fie încurajați ca în felul acesta să avem cu cine ieși pe scenă, pentru a cânta mai departe.

Aici, la Roșiorii de Vede, am cântat mulți ani cu un lăutar, de care îmi este dor, nea Aurică acordeonistul, cum îi spuneam lui Aurel Coman, care venea la mine acasă atunci când aveam evenimente în familie, și cântam împreună. Cum, de altfel, în anii trecuți, nu a fost eveniment pe scenele roșiorene la care să nu cânt alături de domnia sa. De câte ori mă gândesc la Roșiorii de Vede, nu pot să nu mă gândesc și la nea Aurică. Iată, un că astfel de lăutar nu are urmași pe linie instrumentală, iar alți copii, care au luat în mână un instrument muzical, l-au studiat, iubit și mângâiat cu sufletul și simțirea lor, nu au reușit sau au reușit să ajungă în sferele înalte ale muzicii, pentru că nu au avut șansa afirmării prin intermediul părinților instrumentiști sau să fi fost descoperiți și aduși să fie ascultați de lume, dincolo de cortul sau restaurantul unde petrec nuntașii.