„ se uitase de mai multe ori la ceas”

Am terminat de citit și cartea “femeia de duminică”, o carte efectiv fascinantă prin îmbinarea subtilă și totodată vizibilă a intrigii polițiste cu literatura. Într-un fel romanul mi-a adus aminte într-o formă cât se poate de incipientă ( incipientă din cauza peisajului și a contextului) de romanul „Trandafirul alb” al românului Constantin Chiriță cunoscut în primul rând ca autor al „Cireșarilor”. Þin minte că la terminarea lecturii acelui roman mi-am pus inevitabil întrebarea când voi mai putea găsi o asemenea carte, fie ea din literatura română sau străină, scrisă cu o asemenea dibăcie în îmbinarea elementelor polițiste cu literatura, la limită, situate ambele la începutul liniei pentru stârnirea dorinței. După mult, mult timp de la terminarea lecturii romanului „Trandafirul alb” (să fie câțiva ani buni) iată că găsesc în colecția Cotidianul, editura Univers un roman de aceeași factură. Când am ajuns la ultima pagină mă gândeam că trebuie să am deliciul citirii ei într-un loc confortabil din casă care îmi place în mod excepțional, într-o liniște perfectă astfel încât să aud parcă fiecare cuvânt din carte. De ultima pagină recunosc, am tras enorm, și asta pentru că nu mi-aș fi dorit să se termine cartea, nu pentru că nu era momentul să se termine, pot spune efectiv că acțiunea cărții se consumă, este șlefuită atent astfel încât la sfârșitul lecturii să nu rămâi cu anumite întrebări despre personaje, ci pentru că deja eram inclusă în acea lume și în orice punct din cameră vedeam parcă bulevardele, cafenelele, oamenii din Torino. Într-un fel poate da, te întrebi ce va face Massimo Campi după moartea concubinului său, dar și asta este destul de previzibilă din carte: se va muta la Monferrat și își va găsi mai devreme sau mai târziu un partener probabil dintre angajații de la această proprietate. Acest caracter alunecos și oarecum superficial al lui Massimo în ceea ce privește relațiile se relevă din observația comisarului Santamaria:” (...) comisarul revăzu foarte limpede - pentru a doua oară din ajun – imaginea lui Campi oprit în fața Chesturii, contemplându-i pe tinerii musculoși care munceau în șanț.”
La o simplă lectură s-ar părea că cei doi scriitori fac că personajele acțiunii, care prezintă de fapt miezul întregii cărți, să indice pe parcursul ei, prin modul în care descriu acțiunile, gândurile, faptele lor și cum reușesc să creeze un astfel de peisaj, cum reușesc să miște lucrurile din jur, insectele, aerul, că ei sunt suspecții ca și cum toate ar unelti împotriva lor să-i desconspire: ”Se formă un balon de liniște, care făcea ca mirosul de fân, de flori, de scurte ciripituri, lătrăturile câinelui care alerga după mingea sa pe tăpșan, o muscă ezitând să intre în cameră sau să stea la aer afară, să fie și mai tragic.” Însă deznodământul este ascuns cu grijă nu sub o piatră de pe marginea spălătorie publice de pe domeniul Boune Pere, cum va fi găsit de fapt un element important al acestei intrigi, ci mult mai departe în adâncuri. Povestea debutează cu peisajul frumos din punctul meu de vedere, dar anost, suprasaturat și demodat pentru unii probabil al unei societăți de clasă, torineze, burgheză (termen care pare a fi des amintit în carte tocmai pentru a da culoare romanului și mai mult pentru a-l scoate de fapt din uz, a-l arăta cât de demodat este în contextul actual acest cuvânt). Antagonia romanului pornește din punctul meu de vedere tocmai de la această veșnică punere în gardă a cuvântului burghezie obligându-l într-un fel să se apere mereu, și îl pună într-o lumină din care nu s-ar putea ridica în picioare drepți niciodată. S-ar putea spune mergând mai departe, chiar foarte departe, că punctul culminant, acela în afară de crime, ar fi determinat tot de acest mediu, al burgheziei, de concepțiile ei, de modul de viață pe care îl imprimă. Și totuși în acest peisaj apar și exponenții mai tineri ai acestui stil de viață: Massimo Campi și Ana Carla Dosio. Despre Massimo ne dăm seama pe parcurs ca într-un fel rămâne apropiat ideologiilor lumii în care a crescut, în care s-a născut prin modul în care privește viața, cum teoretizează, cum transformă viața celor slabi și săraci în pamflet și cum filosofează. Massimo Campi apare fără doar și poate ca un exemplar tânăr reprezentativ pentru generația nouă a bugheziei care păstrează cutumele familiei, ia cina cum cere protocolul familiei la una dintre reședințele lor somptuoase “vila se prezenta dintr-o parte: trei etaje cu toate ferestrele închise și o scară de piatră ornată cu statui din secolul al 17 lea, cenușii, ducând la o terasă a fațadei.” Însă acest personaj va deveni apropiat de timpurile noastre și cât se poate de real (da, apropierea de lumea trecutului, de acea lumea creionată doar în cărțile de istorie sau a celor care duceau un anumit stil de viață impus de regimul istoric, ar fi făcut din Massimo un personaj cât se poate de fictiv). Autorii îl apropie de una dintre temele actuale discutate asiduu mai ales la noi în țară, aceea a homosexualității. Însăși Campi se eschivează de la a recunoaște public acest lucru (poate din cauza statutului său social și al familiei, poate pentru că chiar el însuși se teme de această realitate). Într-un fel destinul lui Massimo este într-un final destul de tragic (tragic nu înțeles numai în sensul de moarte, ci chiar viața pe care va urma s-o ducă după ce se va afla independent de el, în timpul anchetei primei crime, de afinitățile sale spre un anumit gen de oameni, dar și pentru ca după 3 ani rămâne singur, cum probabil pe la mijlocul cărții pare de fapt aș dori). Această dorință neexprimată a lui Massimo de a rămâne singur și de a nu mai fi bătut la cap de Lello va constitui pentru cititori un subiect acuzator în prezumpția de crimă care vine spre sfârșitului romanului. Aceasta crimă dacă suntem la capitolul crimă de la sfârșitului romanului este o una care după părerea mea se petrece rapid, cercetările merg rapid și suspecții sunt interogați într-un ritm halucinant. Într-adevăr seria interogatoriilor este de-a dreptul uimitoare, zeci de persoane sunt trecute pe această listă și interogate, devine într-un fel obositor pentru cititor să rețină atâtea nume, atâtea capete de acuzare și faptele pentru care sunt bănuiți sau cele care îi acuză direct sau indirect. Din cauza acestui amalgam de bănuieli, cercetări și indicii de la sfârșit, pare că uciderea lui Lello Riviera nu este decât un mod prin care autorii găsesc a se spăla pe mâini (folosind o expresie tipic acestui mediu polițienesc) de acțiuni și a termina într-un mod pe cât se poate de surprinzător pe atât de rapid romanul. Acțiunea romanului pare a fi împlinită printr-o altă crimă în loc de final care probabil ar fi necesitat mai multe cuvinte, mai multe explicații.
Am început să citesc romanul doar pentru că erau doi autori italieni așa cum menționeză și prefața cărții scrisă de Alina Purcaru: ”Din 1952 însă, cei doi (Carlo Fruttero și Franco Lucentini, autorii romanului de față ) au format cel mai celebru și longeviv duet literar din istoria recentă a literaturii italiene, semnând serii întregi de romane, și chiar articole la patru mâini”. S-a părea că cine are un al șaselea simț, îi va descoperi pe parcursul cărții prin intuiție, pe unii dintre autorii crimei sau crimelor. Aparent autorii bifurcă atenția cititorului spre două crime, doi autori diferiți. Însă spre sfârșit se va înlănțui legătura dintre cele două crime și dacă citești atent și ai o atenție sporită asupra acțiunii criminalului îți dai seama că este unul singur și nu doi sau o complicitate. Autorul crimelor acționează de unul singur în mod voluntar, independent, cu o siguranță și precizie covârșitoare. Este cu certitudine un personaj determinat, convins că face ceea ce trebuie, care crede în cauza sa și într-un fel se scuză că: “scopul scuză mijloacele”.
Cartea debordează de simboluri italiene care mie una mi-au desenat un peisaj torinez fascinant și dorința de a călători acolo și de a vedea dacă străzile din roman într-adevăr există. Autorii au creat un peisaj local. Într-un fel am putea spune că această cartea este un fel de brand de oraș, un fel de publicitate a orașului dedicată turismului așa cum pe parcursul romanului (lucru supărător de altfel) vom găsi inserate momente publicitare bine alese cu branduri cunoscute din lumea advertisingului. Acest procedeu este relativ nou în literatură, acela de a insera branduri și a face astfel reclamă mascată unui produs. Cel mai des am văzut amintit Fiat, Coca-Cola, o dată și un BMW și încă câteva care au apărut rar. Într-adevăr ultima reclamă la Coca- Cola poziționată exact pe ultima pagină a romanului foarte bine, dă senzația vizionării unui film amplu, istovitor și nevoia de a te răcori bineînțeles cu o Coca- cola: ”Nu fără a-l invidia pentru casa apărată de soare, dușul și hainele curate, Coca – cola rece”. Autorii creează un peisaj torid stimulând astfel nevoia de a te răcori, nevoia de a bea ceva rece pe o căldură mare și un peisaj încărcat. La polul opus se află publicitatea negativă, dar la urma urmei tot publicitate este, atât timp cât aduce în prim plan clientului, în cazul nostru cititorului, un produs sau o instituție. Este o campanie de PR evidentă. Revenind la enumerarea elementelor culturii italiene, întâlnim pe parcursul romanului vârfuri de lance ale acesteia de la picturile italienești din galeria lui Vollero, la sculpturi reprezentative din Imperiul Roman, castele tip secolul 17 până la Dante și un element identificator pentru Italia, ziarul „La stampa” care este foarte des menționat. Romanul pe de o parte atrage (pe cei iubitori de cultură italiană), pe de altă parte dă senzația de sufocare, de suprasaturație pentru cei are caută doar un roman prin prezența acestor elemente specifice din abundență. Am putea spune chiar că acest roman este dedicat în mod special iubitorilor culturii, societății și specificului italian, și mai apoi celor care doresc să savureze un roman polițist și de moravuri. Este vorba despre administrația publică torineză care este măcinată ca de altfel în multe țări de birocrație, corupție, relații, delăsare, trecut și înapoiere mergând spre o tușă de alienare ca cea a burgheziei. De altfel romanul conturează o linie vagă de graniță între lumea de atunci și lumea de acum, lumea de acum care-și întinde tentaculele spre lumea din urmă care încet încet precum o tumoare aspiră și spre acolo. Despre Ana Carla nu știm dacă a făcut mereu parte din această lume sau a intrat în rândul burgheziei prin numele de Dosio obținut după mariaj, însă vedem o persoană modernă, deschisă provocărilor și noului. Ana pare a fi adaptată, dacă nu adaptată, atunci împăcată cu gândul evoluției dând dovadă de o mare înțelegere pentru ceea ce se petrece acum în societatea modernă, fiind confidenta lui Massimo care avea predilecții spre același gen masculin ca și Ana Carla. Într-un fel Ana Carla pare a fi într-un clește între un soț conservator, veșnic ocupat și un prieten foarte bun, Massimo care îi suprimă anumite idei și dorințe de a se manifesta. Sunt însă persoane care pe parcursul romanului se vor dovedi inadaptate sau total neînțelegătoare cursului pe care îl ia lumea și vor încerca din răsputeri să-și protejeze vechea cetate prin acțiuni defensive, agresive față de asaltul lumii de acum.
Revenind la acțiunea romanului propriu zis și renunțând la a interpreta simbolurile, acțiunea se petrece clar în Torino, iar anul este undeva situat după 1953, având în vedere că lângă cadavrul celui de-al doilea ucis se găsește un bilet de tramvai din anul 1953: “poliția mai găsise lângă cadavru un bilet de tramvai de la rețeaua torineză, dar de o culoare turcoaz care nu corespundea celor folosite în prezent de regia municipală. (...) – Unde duce linia 12?; - Nicăieri, a fost suprimată. Cândva ducea la cimitir. Biletul datează din anul 1953.” Acest bilet va avea în roman o dublă semnficație: cea care folosește drept reper temporar al romanului, acțiunea se petrece deci cu mult după anul 1953, și că indiciu pentru crimă.
Personajele centrale ale romnului: Ana Carla, Massimo, ca parte a romanului beletristic și Santamaria ca parte a romanului polițist au descris foarte bine mediile în care se învârt sau din care provin. La Massimo după cum am spus este evidentă această dualitate, această împărțire între lumea de atunci ca tradiții, mod de a trăi și de a vedea viața și între lumea de acum democrată, deschisă ca afinități. Ana Carla pare a avea portretul oricărei femei căsătorite cu un om mai în vârstă (probabil), bogat, foarte ocupat cu afacerile sale și plin de cutume și prețiozități. Casa în care locuiesc, modul în care își duc viața ca în vechile familii burgheze, după cină stând în bibliotecă savurând un ceai sau o cafea, cu unchiul, secretarul, bona și copilul în jur, ei relaxați pe divane, citind ziarul, iar Ana Carla frunzărind plictisită o revistă de modă, creează portretul femeii veșnic nemulțumită de statutul ei sufletesc și social, nevoia de a erupe, de-aș trăi viața, de a se bucura de ea. Probabil că asta arată și finalul romanului când această doamnă se va îndrăgosti de comisarul Santamaria și va începe o poveste de dragoste sau poate doar o aventură. Nu știm asta, dar ne putem da seama după caracterul fiecăruia creionat în roman și tind să cred că ar fi o aventură din partea Anei și o adevărată poveste de dragoste cu complicații din partea comisarului. Ana este cea asuprită de viața îmbelșugată dar plictisitoare de la “curte” care păstrează imaginea de femeie cinstită, care își iubește soțul și își respectă familia deși știe că soțul are aventuri diverse și dese la care ea ca soție bună închide ochii (și de ce nu, pentru a putea face și ea la fel fără a–i putea reproșa cineva ceva). De menționat că aceste personaje sunt surprinse doar prin ochii celorlalte personaje, se desprind din câțiva ochi, ele se construiesc treptat din mai multe opinii, mai multe priviri. Personajele secundare sau episodice însă, se bucură de o descriere amănunțită cu mici interpretări pe alocuri.
Prin Santamaria autorii introduc o nouă diferențiere între meridonali care sunt priviți de personajele cărții ca fiind inferioare, cu multe defecte și între purii torinezi (tare aș fi curioasă să aflu unde s-au născut cei doi autori, probabil că în Torino): ”– Engleza o știu perfect. Piemonteza nu o știu. Și să mai spui că trăiesc de atâta amar de ani la Torino.” Santamaria și de fapt întreaga echipă de la Chestură reprezintă dihotomii între cei din sud și cei din nord, dintre cei care vorbesc dialect piemontez și cei care abia reușesc să învețe limba engleză pentru că probabil, așa cer noile norme.
Romanul debutează în forță cu uciderea unui anume arhitect Garrone, care din câte vom afla pe parcursul romanului, își dorește cu ardoare să adere și să intre în lumea bună din Torino, lume din care alții încearcă să iasă sau să evadeze fugitiv. Familia lui este exact descrierea unei familii burgheze decadente care în lipsa capului familiei, tatăl arhitectului, sunt într-o continuă cădere și trebuie să se adapteze realităților și să se dedea la lumile de jos cum ar fi munca de funcționar public. Mama arhitectului pare că nu înțelege noile realități și din lipsa capacității de adaptare se alienează, sora arhitectului este obligată de circumstanțe să țină casa și să devină funcționar public. Garrone este singurul care speră în idealuri și în ridicarea sa la locul care i se cuvenea în mod normal prin înșelăciuni, diferite tertipuri și relații. Garrone este de fapt acel visător incurabil al lui Camil Petrescu din „Jocul ielelor” care însă este încolțit și preia apucăturile societății actuale apelând la șantaj, corupție și pile. Garonne este de fapt imaginea unui cameleon care reușește să se împace și cu sine și cu ceilalți, ceea ce Massimo nu reușește (a se vedea veșnica lui frică de a fi văzut sau remarcat de torinezi că are un prieten Lello, și nu o prietenă). Garrone este gata să-și asume riscuri, riscuri pe care și le-a asumat cu prețul vieții lui. Din cauza acestei dualități a lui, la începutul romanului, crima pare a fi pusă pe seama lumii de jos în care se învârtea și la care se dădea, latura obscură a unei vieți nu numai parazitară dar și obscenă. Practic atât Garrone cât și a doua victimă sacrificată în acest roman fac parte din familii sărace. Lello Riviera avea doar o soră căsătorită în Neapole pe care nu o interesa de fratele său iar mediul în care trăiau, casa, erau simbolice pentru acest tip de oameni: “grație rapidei vizite la domiciliu pe care o făcuse pe via Berthllet, comisarul ghicise că Riviera nu făcea parte din “lumea aceea”, nici măcar cu titlul de „copil găsit” și adoptat temporar (...)”.
Este descris și acel târg Balun care se desfășoară în Torino și unde toată suflarea se înghesuie în acea perioadă ca să se uite la chilipiruri, lucruri noi scoase la vânzare de cetățeni sau lucruri de anticariat.
Un personaj pitoresc pentru acest oraș și roman este Vollero, cel care deține o galerie de artă și încearcă din răsputeri să o mențină ca o galerie respectabilă unde vin numai somități și oameni de cultură și încearcă să păstreze eticheta și valoarea tablourilor pe care le comercializează. Acest Vollero care de altfel nu-i este atribuită nicio meserie anume sau o funcție, este un rest al unei societăți burgheze care se agață să păstreze niște aparențe care nu mai sunt actuale. Încearcă să strângă în jurul lui lumea bună, să fie înconjurat de oameni de calitate și să salveze aparențele. “Dacă prietenul doamnei Dosio rămânea atât de mult să admire înaintea de a intra, asta înseamnă că era vorba de o persoană cu gusturi relativ simple, și probabil proaspăt îmbogățit. Unul dintre acei topometriști-antrepenori care construiesc blocuri la periferie, sau vreun negustor (...) Domnul Vollero, instinctiv, făcu o grimasă. Dar, deh, trebuie să te resemnezi: astea sunt de acum noile perspective, noul rezervor de clienți. Te resemnezi și spui merci.”
Revenind la personajele locale din această carte aducem în discuție inevitabil personajul Bauchiero, primul care este adus la poliție pentru cercetări și primul care descoperă corpul neînsuflețit al lui Garrone în camera obscură de pe via Mazzini. Acest personaj este pitoresc pentru felul sau de manifestare, într-un fel chiar maniaco-obsesiv față de câinele său. Se poate lesne deduce că acest om nu avea familie, soție, copii și retras la bătrânețe în casa sa la pensie, singura sa preocupare devine câinele:” – Nu e obișnuit să stea singur, explică geometrul ridicându-se. Să fii cuminte. Mă întorc imediat. Câinele îl privi o clipă neîncrezător, apoi sări spre el. (...) Imediat ce închise ușa cu cheia, câinele începu a latre. – Nu stă niciodată singur, nu-i obișnuit.” A se observa aici și simplitatea acțiunilor sale, lejeritatea, siguranța cu care spune am să mă întorc imediat, redată astfel de autor creează siguranța că nu acesta este făptașul (deși găsise primul cadavrul lui Garrone), lejeritate cu care se supune repetatelor interogatorii și plimbări pe la Chestură. În cazul adevăratului făptaș cât și al altora, scriitorii vor pune asupra lor mai multă tensiune și acțiuni încordate, mișcări precipitate.
Ce ce este de remarcat printre rânduri este structura romanului: fiecare capitol se petrece într-o anume zi a săptămânii, fiecare capitol are acțiunea doar de o zi și fiecare începe chiar cu primele cuvinte din paragraful lui. Crima se petrece într-o marți, acțiunea care ocupă primul capitol, iar adevărata desfășurare a romanului se petrece începând cu miercuri dimineața cum poartă de altfel specificarea și al 2 lea capitol: “miercuri dimineața” practic acțiunea se desfășoară în 5 zile exact cât degetele de la mână și se sfârșește duminică dimineață când se încheie cercetările celor de la Chestură și se prinde făptașul.
Doamna Tabusso este fără doar și poate exponentul burgheziei în faliment care se luptă cu ultimele puteri să-și păstreze și puțina avere pe care o mai are sau care dimpotrivă fiind prea mare încearcă să facă față cheltuielilor într-un mod rezonabil. Ea este încolțită de semne și moravuri actuale, de tineretul care vede o altă organizare socială :” – Îndrăgostiți? Dumneavoastră îi numiți pe ăștia îndrăgostiți? Dar știți că toată c... din Torino Sud vine la mine? Un Rotary al t...?” Doamna Tabusso încerca din răsputeri să se lupte cu niște realități evidente și implacabile și cere ajutorul celor de la Moravuri să o ajute să scape de un flagel care este evident deja în toate societățile. Această incapacitate de a vedea realitățile și de a-și apăra cu orice preț valorile, proprietatea și sora care este o fată bătrână o determină pe Doamna Tabusso să recurgă la acte grave. De altfel în acest roman întâlnim imaginea a cel puțin trei fete bătrâne, cu repulsie față de viață și optimist: sora lui Garrone, sora doamnei Tabusso, care poartă un nume reprezentativ Virginia, și doamna Fogliato care lucra în biroul iubitului lui Massimo, Lello. Din diferite motive cele 3 rămân fete bătrâne printr-o conjurație a sorții și a celor din jur: sora lui Garrone pentru că e nevoită să-și întrețină mama și oarecum fratele și renunță la viața sa privată, domnișoara Fogliato își ajută sora și sora doamnei Tabusso probabil că era victima obedientă a posesivității și tiraniei surorii sale, fiind într-un fel complice acestui regim. Romanul reconstruiește la forma miniaturală având la bază mici fragmente din amtosfera romanului „Enigma Otiliei”: burghezia în regres care încearcă disperat să se agațe de vechi valori ca scut de protecție, care încearcă să-și păstreze un statut social decăzut însă din lipsa banilor și imaginea doamnei Tabusso care se intersectează cu cea a lui Tanti Aglaia, o adevărată femeie bărbat în toată puterea cuvântului. Dacă Aglaia doar la nivelul limbajului și al acțiunilor întreprinse se dovedește bărbatul în casă, doamna Tabusso preia până și puterea unui bărbat omorând doi oameni cu obiecte din piatră, grele arătând o dorință de exterminare rapidă, sigură, ca o răzbunare mocnită demult.
Ne vom întreba desigur la sfârșitul romanului ce se va întâmpla cu Virginia, ce se va întâmpla cu acele coline, pajiștea și albia râului disputate atât și apărate cu strășnicie până la a recurge la crimă de către proprietara lor?
Ca un ultim element apare această imagine a presei nefavorabilă pe care de altfel de multe ori și-a creat-o singură, aceea de a deforma adevărul, de a dramatiza unde nu e cazul și de a aduce elemente senzaționale cititorilor pentru a fi cumpărată: „De Palma revăzu cu iritare formală din ziar: “arhitect cunoscut și stimat” nu era numai un clișeu comod.” Romanul arată două crime cu același autor care nu sunt doar simple crime anunțate la televizor sau un simplu fapt relatat într-un ziar, ci chiar o operă, un adevărat angrenaj, o adevărată minte care țese această crimă aparent perfectă ca un păianjen fără liniște în grota sa ferită de oameni, pe coline.
Romanul conține de asemenea și o serie de proverbe care duc la descifrarea misterului crimelor având în vedere că aceste crime provin dintr-un mediu arhaic. Concluzionând tot printr-o vorbă cunoscută, romanul pare a transmite tuturor: „scapă cine poate” de el, de societatea în care a trăit sau de constrângerile impuse de alții.