Când am venit în lumea asta n-am știut că sunt în anticamera cu așteptări, dar am desfăcut firul și am început să nu mă mai îndoiesc. Fie că e o atmosferă beckettiană, fie una flaubertiană sau kafkiană, omul care intră în cosmosul scindant între real și ireal, este în ipostaza așteptării. Pentru că suntem “între” așa cum Estragon (personaj din En attendant Godot) e între pălărie și pantofi, jos/sus, orizontal/vertical, dintr-o naștere spre o devenire. În această pagină mă voi referi doar la două tipuri de așteptări, amândouă descriind umanul circular, distanțându-se și incluzându-se în egală măsură.

Ernesto Sabato se găsește Înainte de tăcere iar Andrei Tarkovsky e și Călăuza și Nostalghia.

Desemnată ca proză memorialistică, Înainte de tăcere (ed. Rao) e, în fapt, poveste și ficțional (adică literatură), e spunere continuă și reprezentare a ceea ce văzul captează fragmentar din angoasa trăitului. Așteptarea lui Sabato este una dinspre exterior spre interior și iar spre exterior: individul pierdut într-o societate modernă, care i s-a dezvăluit mereu, cu fericirile și urâtul ei, simte că umbra ființei este foarte aproape. Atunci povestește, revede viața în momentaneitatea sa (de la exterior la interior). Gândul său nu se absurdizează claustal, ci se deschide într-o crisalidă a ‘celorlalți’ (dinauntru spre afară). Negura thanatică îi apropie pe cei doi creatori – dacă omul scriitorului argentinian este unul al logosului potențat între tristețe și speranță, atunci omul tarkovskian e la pragul liniștii și al staticului.
Cred că Antes del fin e cartea care, de la ceața finalurilor la lumina sensibilității, ar trebui să existe în fiecare bibliotecă. Mișcarea pe care Sabato o impune este una dinspre centru la centru: pleacă de la irealul copilăriei și se întoarce tot la uman: “să mă întorc înapoi în acele timpuri, în care credeam în ei, în acea copilărie îndepărtată, de acum mii de ani, când adormeam junduindu-le venirea, pe acele miraculoase cămile, capabile să treacă prin ziduri și prin crăpăturile ușilor – așa ne explica mama că făceau -, tăcute și pline de dragoste. Aceste ființe pe care eram nerăbdător să le vedem, întârziind cu culcatul, până când invincibilul somn al tuturor micuților era mai tare ca nerăbdarea noastră. Da, aș vrea să mă întorc la așteptarea și la candoarea aceea.” Așteptarea e paradox: e plăcere și nefericire, pentru că niciodată nu știi dacă ceea ce aștepți va veni sau ce se va întâmpla la capătul drumului. Din tensiunea paradoxului apare frumusețea căii pe care o parcurgi. Argentinianul se apleacă foarte mult spre ceea ce înseamnă ființă: una este făptura copilăriei, altul este vârtejul de senzații și amintiri pe care i le trezește vederea unui tânăr trist și însingurat în sărăcia sa dintr-o cafenea. Dincolo de a fi patetic, camera lui se adâncește în ființă așa cum filmele tarkovskiene o fac, găsind acolo tot universul. “Eram într-o cafenea din Retiro, când te-ai apropiat să-mi ceri niște monede, iar eu te-am întrebat dacă vrei să te așezi. Erai dintre cei mulți, care cerșeau cu inocență, ca îngerii excluși dintr-un cer pervers și straniu. Nu mă cunoșteai, desigur, și ne-am bucurat că ne-am întâlnit. Pentru că, la vârsta ta fragedă aveai privirea îmbătrânită de acele atrocități, care, în scurt timp, marchează pe corp și în suflet, devastarea pe care o aduc anii.” Prin ochii acestui ‘personaj’ se răsfrânge toată lumea în chip inversat – e o așteptare a solitudinii, un anotimp autumnal pe care-l regăsim în nemișcare și la Tarkovsky.
“Stalker” nu e filmul meu preferat al regizorului rus (despre care s-a scris destul de puțin, este o observație pe care am realizat-o cu vreo lună în urmă căutând cărți pe această temă). Dar cred că e filmul cel mai solipsistic al lui. Motivul drumului și al căutării, care implică și așteptare, dorința de a găsi ceva la sfârșitul călătoriei, aparține omului care încearcă să se descopere la interior. E atâta teamă și negăsire în Călăuza pentru că individul se minează singur de desubtul pielii sale. Aștepările lui Tarkovsky implică elementul acvatic, cu varianta sa, ploaia. Dincolo de liniștea apelor chtoniene, care ascultate sondează în acel univers pe care și Sabato îl figurează - obiecte și făpturi ale trecutului -, se simte în motivul undei eliberarea. Spațiul deschis vine o dată cu ploaia – și în Nostalghia și în The mirror. Nemișcarea, ca expresie a așteptării (de sine, de ceilalți), e cea a fotograficului – stopcadruri sau mișcări infinit încetinite pe suprafețe plane merg pe coordonate spațiale și temporale: filmele regizorului rus nu sunt lumi de semne, sunt semne sui generis. Totul converge spre așteparea sinelui: o imagine din Solaris se oprește asupra celor doi protagoniști care se privesc în oglindă (sunt 4 spații deja): “-Do you know yourself?” “-As much as anybody does.”
Ce semnifică temporalitatea la cei doi creatori, este o o singură direcție. Din trecut spre un ceva: de aici se despart căile, în multiplicitate de gesturi simbolice. Ceva-ul sabatian este aflarea în ceilalți: martirii – sufletele desprinse de ele însele în irealul idealului -, mamele obosite și tinerii săraci cu priviri strălucitor de rătăcite. Viitorul este utopie, mesajul (aproape umanitar) este acela de a crede în așteptarea ta, așa cum crezi în libertate și în respirația ta adâncă. Partea pe care omenirea a pierdut-o, dar o poate recupera: “Citiți scrisorile pe care Miguel Hernández le-a trimis din închisoarea unde, în final, își găsise moartea: «Să închinăm pentru tot ceea ce se pierde și se regăsește: libertatea, legăturile, bucuria și acea mângâiere neștiută care ne duce la propria căutare prin lume.»” ‘The zone’ nu e doar no man’s land dar este intruziunea realului în ireal și a sacrului în profan – e locul în care omul se vede sub om. Imaginile se inversează pe oglinda apei, iar decorul decrepit și descărnat are ceva din tabloul dalidian Paranoic-Critical Solitude (1935). Ceva-ul aparține “maimuțicii” (fiica Călăuzei) – imaginea finală e cea a fetiței care mișcă din privire paharele de sticlă pe o masă, liniștea aparține cutremurului. Ouroboros – omul cel mic se află într-o cameră veche, ninge cu puf, fragilitatea e în subsidirar. Viața duce cu ea umbra thanaticului.
Cum nostalgia e durerea de a te întoarce (așa cum explica M. Kundera), personajul poet din Nostalghia este cel care înțelege la sfârșitul experienței sale că ‘a fi’ înseamnă să treci pe un drum pe care bate vântul și să ajungi cu flacăra aprinsă la capăt. E așteptare și e călătorie – static și dinamic. Dorul autorului argentinian e unul după fiul pierdut și mai cu seamă după toți ceilalți fii ai lumii care nu mai există. Cuvântul este cel prin care așteptarea se poate dinamiza – aceasta e felul lui ‘a fi’ înainte ca tăcerea să treacă în necuvânt.



Acest articol-eseu a pornit dintr-o discuție cacofonică Petcu-Cosmescu, sper cu rezultat favorabil; dacă cineva dorește să lase vreo impresie aici, voi răspunde bucuroasă, peste câteva zile, la întoarcerea din Vama Veche.
Atașez și varianta românească a afișului de la filmul “Stalker” pentru că mie îmi amintește de-o vreme când găseam în sufragerie cutia cu bomboane de ciocolată și eram mică.