Volumul de poezii Lacrima Meduzei, publicat de Silvia Miler la Casa scriitorilor din Bacău în 2005, excelează mai ales prin grafica artizanală, realizată chiar de poeta-pictor. In prefață, Grigore Codrescu previne cu privire la o anumită facilitate a compoziției și cu privire la o tentație greu reprimată a improvizației. Acuma, există două feluri de improvizație. Unul care aduce a găselniță, a surogat, și altul care se nutrește din spiritul avangardist, din pofta de experiment și de salt nebun de la o extremă la alta. Silvia Miler servește ambele feluri.
Un lucru e limpede : dispoziția feminină a scriiturii este combătută prin ludic și invenție lexicală, prin apelul la folclor sau la capriciu cochet. Apoi, autoarea este sedusă și de concentrarea pontoasă a epigramei; poate de aceea ea reușește mai cu seamă în poeziile scurte: “La vânătoare de gânduri.../Se ucide întâi lumina!” (Vânătoare).
Înclinația nostalgică s-ar vrea transpusă în regim reflexiv, de aici și invitația: Hai la gânduri. Gândurile sfârșesc nu rareori în Aduceri aminte, așa cum se cheamă un grupaj de poezii. Scriitoarea este împietrită de privirea imprudentă aruncată chipului Meduzei. Meduza e masca mortuară a trecutului veșnic pierdut, un soi de “paradis în destrămare”, îngropat de tocirea spirituală a celor care îl locuiseră cândva: “Și se făcea că.../Eram o ciudată împletire/De azur și de soare/Și de crini imaculați,/Zvârlită în deșert.../Soarele dogorea/Vlăguindu-ne trupul,/Aprinzându-ne patimile” (Aduceri aminte, crin). Eul poetic e singurul rămas pur, Inorog în lumea Hameleonilor – palatul său de cleștar e metafora, alegoria: “Și se făcea că.../Trupul meu era/Un șarpe cu solzi aurii/Ce se încolăcea pe/O floare albastră,/Atât de albastră încât.../Prindeam aripi de Icar iar/Nevăzutul și neauzitul/Mă chemau ca pe un Ulise al văzduhului.../Păsări de aur/Mișunau în jurul meu/Lovindu-mă ucigaș cu aripile” (Aduceri aminte, șarpe cu solzi aurii).
Pe lângă simbolurile consacrate: floarea albastră, pasărea măiastră, stelele, mecanismul volumului funcționează și cu pateticul cabotin al lui Minulescu ori cu pastelul folcloric, dar subțiat prin imitație culturală: “Din nou ninge afară/Și totu-i un vis/De pură simțire,/De negru iris.../Departe ești vară/Departe surâs/De zveltă fecioară...” (De iarnă).
Cel mai reușit este însă ciclul Metamorfoze, în care predomină baladescul gen Radu Stanca și mlădierea moldovenească a limbii: “Se sparge timpul în bucăți/Și ne rănește sufletu-n tăcere.../M-am săturat de vechile mistere/Ce bântuiesc dogmatice cetăți !/De arhiduci și cavaleri ai morții/Ce aruncă-n foc averea lor și-a sorții,/De tancuri și de puști mitraliere,/Pe care eu le-aș schimba voios cu-o bere” (Vot).
Voința de Arghezi și Bacovia e ratată din pudoare și optimism. Voința de modernitate e ratată de exprimări pasteurizate, de pildă mătăhăloasele metafore genitivale: “alba înțelepciune a viselor frumoase”. Bine e atunci când Silvia Miler vine pe pământ, își lasă aripile în pod și se dezlănțuie în ospețe, așa cum făcuse Alecsandri în Fânâna Blanduziei: “Veni-va o vreme/Când n-ai să mai bei/Când rău îți va face/Divinul mujdei,/Când slana cea grasă/Ieși-va din casă,/Budana seca-va/Odată cu vinul” (Beție). Puțină tinctură de Brumaru dă și ea tărie ceaiului poetic.
Simțul limbii aromate și vioiciunea versului așezat pe metrica populară sunt argumentele cele mai tari în favoarea traversării acestui volum. Bibite!